Cana lui Eddie

Eddie bea cafea multă şi slabă, aşa că îi trebuia o cană mare, mult mai mare decât îmi place mie să fac. Dar e fratele meu, aşa că nu-l pot refuza. Nu m-am străduit prea tare, i-am dat o formă destul de simplă şi i-am încrustat simboluri cereşti. E de mesteacăn. I-am pus şi o cureluşă de piele împletită pentru când merge în excursie la Marea Nordului, la surf.

Pentru Anfisa


@Irina Popova

„Vezi perfecţiunea!” Am citit de ceva vreme, într-o carte a lui Neale Donald Walsh, cum că asta ar fi ultima poruncă a lui Dumnezeu, cea de-a 11-a. Privesc fotografiile Irinei Popova şi nu mă mai satur de atâta perfecţiune.

 

Ştiu că lumea a condamnat acerb atât familia Anfisei, cât şi non-intervenţia fotografei. O porcărie. Eu nu văd decât un înger coborât într- un loc sordid, iar acesta devine brusc paradisiac. Câteodată îngerii chiar vin printre noi. Dar suntem prea orbi şi prea proşti ca să îi vedem.

Până pe la 5-6 ani, copiii sunt maeştri. Dintr-un motiv foarte simplu: încă nu au ego. Sunt puri, sunt autentici, sunt pur şi simplu cum sunt. Dacă vor să se joace, se joacă, dacă vor să râdă, râd, dacă vor să plângă, plâng, iar dacă le e somn, se culcă. Copiii sunt spirite curate. Iar când un astfel de spirit coboară, indiferent unde alege el să coboare, pentru o perioadă de timp locul acela e binecuvântat, el devine paradis. Fără excepţie.
Anisa a ales să se nască într-o familie aflată la marginea societăţii, o familie în care se consumă droguri, se bea alcool şi se ascultă muzică punk dată la maxim. Societatea urăşte şi dispreţuieşte astfel de oameni. Anfisa nu. Pentru ea, vorba unui prieten de-al meu, cei mai buni părinţi din lume sunt propriii ei părinţi. Iar când îi e somn, Anfisa poate să doarmă, indiferent cât de tare e dată muzica.
Anisa a venit să aducă lumină într-un loc mai întunecat. De ce? Poate tocmai din acest motiv. Priviţi imaginile Irinei şi o să vedeţi că Anfisa emană lumină, electrizează. Chiar când nu e în centrul imaginii, toate privirile se îndreaptă spre ea. Fără ea, părinţii ei ar fi fost doar două epave eşuate undeva într-o cameră insalubră. Împreună cu Anfisa, au devenit doi gardieni înaripaţi, gata oricând să sfâşie pe oricine ar atenta la siguranţa Anfisei. Au devenit două fiinţe pline de iubire şi de lumină. Faceţi abstracţie de fumul de ţigară, de gunoaiele aruncate pe jos, de cearşafurile murdare şi de zgomotul asurzitor al muzicii şi o să vedeţi un tablou de o splendoare ieşită din comun. O să vedeţi perfecţiunea. Mulţumesc, Anfisa! Mulţumesc, Irina!
Am participat recent la un discurs al lui Anatol Basarab la o şcoală din Oradea. Le povestea elevilor despre un grup de copii crescuţi în condiţii speciale, într-o şcoală din Rusia. De nişte copii speciali. La o întrunire cu nişte academicieni veniţi într-un fel de inspecţie, unul dintre vizitatori a luat o fetiţă pe genunchi şi a întrebat-o cât fac unu plus unu. Fetiţa a răspuns: „Trei”. Fericit că a descoperit o fisură, academicianul le-a împărtăşit şi celorlalţi prezenţi de faţă „greşeala” fetiţei, faptul că nu se aflau într-un loc chiar atât de special. La care fetiţa a replicat: „La început au fost doar doi, mama şi tata, după care am sosit şi eu. Alege-ţi dumneavoastră pe care dintre ei vreţi să-l eliminaţi, pentru ca unu şi cu unu să facă doi”.

Trăim într-un Zeitgeist în care vechile paradigme se prăbuşesc şi în care, uneori, unu şi cu unu fac trei. Lucrurile nu mai sunt chiar ceea ce par, iar dacă nu vom reuşi să privim dincolo de aparenţe, vom eşua lamentabil. Vezi perfecţiunea!

Text: Harris Wallmen, Photo magazine

Cu “tataiu”

Am ieşit ieri cu Anca şi Una la o plimbare cu tramvaiul. Peste o lună jumate mergem cu Una în Belgia la campionatul european de karate Kyokushin şi, cum zburăm cu avionul, ne-am zis să vedem cum reacţionează la mijloace noi de locomoţie. A fost prefect, cum îi plac trenurile, i-a plăcut şi de vărul mai mic, “tataiul”. Am făcut o grămadă de fotografii, dar numai una îmi place cum a ieşit. Mai nou sunt obsedat de geamuri, de praguri. Mă transformă cumva în martor şi mă elimină din postura de personaj principal. Mă salvează de la identificare.

Nuc şi piele

Gata şi a doua de nuc. Iniţial am vrut s-o încrustez, ca pe prima, dar pe parcurs m-am răzgândit.  Mi se întâmplă uneori să mă abat de la ideea de la care pornesc. I-am dat găuri şi am împletit o fâşie de piele portocalie, cu care poate fi şi agăţată la rucsac sau undeva în bucătărie. E foarte plăcut de ţinut în mână şi foarte ergonomică. Asta e.

De Paşte

Peştele, simbolul primilor creştini (de la ICHTYS, în limba greacă “peşte”),  un acrostih semnificând Iisus Hristos fiul lui  Dumnezeu Mântuitorul. E sărbătoarea învierii Domnului, aşa că am pus acest simbol pe ultima lingură, din lemn de cireş. Aduceţi-vă aminte cine a fost Iisus şi ce a venit să ne înveţe. Căutaţi-l în simboluri, cinstiţi-l în fapte. Paşte fericit!

Cana de păpădie

Desigur că nu e de păpădie, e doar colorată cu florile plantei ăsteia minunate. E de mesteacăn, foarte apropiată de forma tradiţională a kuksei, cana populaţiei Sami din Finlanda şi încrustată cu doi şerpi, acest simbol universal cu atât de multe semnificaţii.
În timp ce lucram la ea mi-am adus aminte de o poveste japoneza splendidă. Se făcea că un împărat a vrut să înveţe cum se realizează o cană de ceai de la cel mai mare maestru din împărăţie. După ce a petrecut mai bine de trei ani pe lângă acesta, împăratul s-a întors la palat, iar după o vreme a creat prima lui cană de care era mândru.
Bucuros l-a invitat pe maestru la palat să îi arate creaţia lui. Când a văzut cana, bătrânul maestru s-a încruntat puţin. După care a luat cana, a lovit-o uşor de podea şi a ciobit-o. După care a zâmbit şi a spus: “Acum e perfectă!”
Cred că trebuie să căutăm perfecţiunea, dar să iubim imperfecţiunile. Abia când înţelegem asta putem vorbi despre începutul iluminării.

De inspiraţie românească

Am un album de crestături cu obiecte populare româneşti vechi de peste 100 de ani, pe care îl folosesc în general ca inspiraţie pentru bâte. E însă şi o pagină dedicată lingurilor, iar una dintre ele îmi plăcea enorm, asta încă de când am văzut-o prima dată. Are ceva din aspectul unui instrument de pe o navă extraterestră, cu părţile laterale în unghi de 45 de grade, inscripţionate, cu forma ondulată, de inspiraţie brâncuşiană parcă, din eleganţa unui şarpe, dar şi robusteţea unui obiect bine făcut.
A sosit însă şi vremea ei. Nu am făcut-o identică, pentru că nu îmi plac copiile, dar în mare seamănă destul de bine. E din lemn de nuc. Şi pe tot parcursul lucrării nu am contenit să admir iar şi iar creativitatea meşterului român, inspiraţia lui divină, pasiunea lui pentru obiecte frumoase, de uz casnic cu simbolistică divină, cosmică.

 

Înca una de mesteacăn

Am găsit la Leşu un mesteacăn rupt iarna asta. Frumos, parcă prea păcat  că s-a rupt. Am luat o bucată şi azi am terminat prima lingură. E ca o bucată de os, ca un os de pasăre, alb-gălbuie, foarte uşoară şi foarte fină. Poate cea mai fină din câte am făcut până acum. Iniţial am vrut s-o încrustez, dar arăta perfect, aşa, ca osul unui mistic descoperit în deşert. Şi bine am făcut.

Două pene

Le-am spus pene şi le-am făcut model cu dalta pentru că sunt foarte uşoare. Una e de cireş, cealaltă de mesteacăn. A venit primăvara!

De cireş povestitor

Lemnul imperfect e ca omul care are de spus o poveste. Cicatricea ascunde o întâmplare, o păţanie, un duel. De aceea mă bucur de fiecare dată când de sub coaja uscată iese la iveală un model ascuns de timp, o pată, o întorsătură. De mult nu am mai cioplit la o lingură de cireş atât de vorbăreaţă.