Shillelagh

Probabil că dacă aţi vizitat mai des blogul meu aţi observat că sunt obsedat de bastoane, bâte şi alte arme de lemn. Am de exemplu un respect enorm pentru Jo, un baston japonez, pe care îl consider una dintre cele mai formidabile arme care există. Nu aş alege altă armă pentru autoapărare. Nu despre Jo e vorba acum.
Dacă ştiţi câte ceva despre Irlanda, despre folclorul lor, atunci sigur aţi auzit şi de Shillelagh, bastonul tradiţional irlandez, folosit şi în stilul de luptă bataireacht. De obicei de dimensiunea unui baston normal, mai lung uneori la păstorii lor, mai scurt alteori când e folosit doar ca baston de luptă, Shillelagh are un aspect inconfundabil . În principiu e realizat din ceea ce ei numesc Blackthorne, un lemn dur, elastic şi aspru (nu la fel de dur ca şi cornul). La noi, arborelui, mai bine zis, tufei din care e realizat, i se spune Porumbar (Prunus spinosa), tufa aceea cu spini din care culegeam porumbele când eram mici, de ni se făcea gura pungă (fruct cu gust astringent, plin de antioxidanţi de altfel).
De mult mă bătea gândul să realizez un astfel de baston, aşa că în weekend m-am dus să culeg o bâtă. În mod normal, perioada de cules lemn pentru Shillelagh e iarna, în perioadă de repaos vegetativ, dar în primăvară, ţăranii (idioţi din punctul meu de vedere), au dat foc la câmpuri şi au ucis aproape toate tufele de porumbar. Aşa că ele stau acum desfrunzite şi negre, ca nişte vrăjitoare bătrâne. A găsit destul de greu un lemn destul de drept căruia să îi pot face şi o măciucă. Aceasta se realizează tradiţional din rădăcina porumbarului, dar eu am făcut-o dintr-o creangă mai groasă. După ce i-am tăiat grenguţele, i-am făcut măciuca, şi tradiţional l-am dat cu unt pentru impermeabilizare. Mai jos e rezultatul. Un baston de toată frumuseţea. Şi apropo, pentru adepţii teoriei potrivit căreia teritoriul carpato-danubiano-pontic a fost leagănul civilizaţiei europene, ştiţi cum îi spune bâtei în galeză? Bata. Minunat.

10 porunci

Gata! Am decis că mai mult ar fi prea mult. Am mai adăugat câteva detalii, dar nu cum am calculat la început. Era păcat să stric combinaţia de culori. Cumva, lucrând în lumina blândă a dimineţii, culorile au ieşit mult mai bine decât mă aşteptam. Una peste alta e gata! Şi cum rar mi se întâmplă, sunt mulţumit de rezultat.

Aşa arată în lumină naturală.

Şi aşa în lumina din studio

Nu pot decide cum îmi place mai mult.

Şi câteva detalii:

Intermezzo

Lucrez la o comandă pentru un tablou ce urmează să plece spre o doamnă din capitală. Tabloul nu e gata, sunt încă multe etape ce urmează, detalii, etc dar câteodată îmi plac atât de mult etapele intermediare încât îmi vine să mă opresc. Am impresia că orice aş adăuga ar fi de prisos. Probabil că îmbătrânesc. Oricum, am zis să îi fac câteva fotografii să îmi aduc aminte de el şi aşa.

Pregătirea tabloului

Extrem de rar îmi cumpăr ramele pentru pictură din comerţ. Din mai multe motive: aproape niciodată nu găsesc dimensiunile sau formatul care îmi plac, pentru că în general folosesc pânze destul de mari, şi pentru că îmi place să ştiu că tabloul respectiv e realizat de la început de mine. Din punct de vedere al costurilor, mai ales dacă realizaţi lucrări mai mari, cu siguranţă că veţi face şi economii, dar nu foarte mari. Investiţia în scule e destul de mare. Se poate însă şi fără ele, deşi poate că rezultatul final nu va arăta la fel de profi.
Pregătirea tabloului pentru pictură nu e o mare filozofie, dar îmi aduc aminte că la începuturi mi-am bătut puţin capul, aşa că am realizat un scurt tutorial cu realizarea unei rame, poate îi va fi cuiva de folos.

Pentru început aveţi nevoie de patru stinghii de lemn (în general folosesc stinghii cu secţiunea de 2/4 cm). Le puteţi comanda la orice atelier de tâmplărie sau, şi mai simplu, le găsiţi la orice magazin se specialitate gen Obi sau Practiker. După ce le obţineţi şi le măsuraţi, se taie la capete în unghi de 45 de grade, pentru pregătirea îmbinării. Există şi pentru linierea exactă a stinghiilor o sculă foarte simplă.

Pentru îmbinarea propriu-zisă folosesc un utilaj deşteapt, deşi foarte simplu, prin care introduc în lemn un fel de lame metalice în unghi de 90 de grade. Dacă nu aveţi aşa ceva la îndemână puteţi folosi cuie normale.

Odată realizată rama de lemn, o aşez pe pânza de doc, foarte rezistentă şi cu un aspect plăcut (nu prea se mai găseşte doc, din păcate) cumpărată de la mercerie şi decupez cât am nevoie. Pentru că îmi place să pictez şi marginile, le îmbrac şi pe acestea în pânză.

Pentru prinderea pânzei folosesc un aparat de capsat Stanley, foarte uşor de utilizat şi foarte practic. În lipsa unei astfel de scule, puteţi folosi tot cuie, de dimensiune mai mică, dar atunci trebuie utilizate mai multe pentru a nu rupe pânza.

Încep întotdeauna prin a capsa centrul stinghiilor, pentru a putea centra şi întinde cât mai bine pânza.

După aceea acopăr şi capsez colţurile întinzând bine pânza.

Iar la final capsez pânza pe toată suprafaţa de prindere.

Odată pregătită astfel aplic un strat de primer, un grund special pentru pictură care se poate cumpăra de la magazinele de specialitate. Pe lângă faptul că acesta e necesar înainte de a începe să pictezi, pentru ca pânza să nu absoarbă prea multă culoare şi să se întindă uniform, aceasta are şi rol de a corecta unele eventuale  imperfecţiuni de la întinderea pânzei.

Grundul trebuie aplicat cât mai rapid şi uniform pentru a nu duce la deformarea ramei.

Acum nu mai trebuie decât să o lăsaţi să se usuce şi sunteţi gata de lucru.

A, şi am uitat. Întotdeauna dau şi marginile cu grund, pentru că în general nu folosesc rame, ci pictez şi lateralele. E o tehnică folosită mai ales în pictura abstractă, non-figurativă.

 

 

Lingură de pin

E a doua din lemn de pin. Pin de la Leşu, pentru că anul ăsta zăpada a făcut ravagii. E altfel decât de ce am cioplit până acum, dar, cumva, parcă toate sunt altfel. Are gura aproape perfect rotundă, încăpătoare şi e uşor mai scurtă decât le fac în general. Anii crengii rupte de zăpadă îi puteţi număra cu uşurinţă. Pinul e un lemn frumos şi prietenos, cu miros de răşină. Şi la îndemnul unei prietene care a cumpărat câteva linguri pentru amicii ei din Canada, am ataşat şi o scurtă prezentare.

23 de fluturi

Îmi place arta abstractă din foarte multe motive, dar poate că unul dintre cele mai importante e faptul că oferă privitorului oportunitatea să descopere sensuri, senzaţii şi înţelesuri personale, individuale, dincolo de ceea ce a vrut sau nu să sugereze artistul. Mark Rhotko spunea: “A picture lives by companionship…”
Din acest motiv rareori pictez figurativ. În afară de fluturi. Am pictat primul tablou cu un fluture în urmă cu 12 ani şi de atunci revin obsesiv la această fiinţă cu o viaţă atât de interesantă şi misterioasă. La tabloul acesta pictez de doi ani. I-am spus postului 23 de fluturi, pentru că aproximativ atâţia se găsesc pictaţi unul peste celălalt. M-am oprit la cel pe care îl vedeţi. După ce pe pânză s-au perindat zeci de fluturi coloraţi, cel care s-a oprit e aproape monocolor, cu nuanţe de gri şi albastru deschis. Îmi place dinamicitatea lui şi senzaţia de forţă pe care mi-o inspiră. E acrilic pe pânză, cam 70/60 cm.

Rongorongo

Lucrez la o comandă pentru un tablou şi între diferite straturi care îmi plac mai mult sau mai puţin trebuie să aştept să se usuce pentru a putea continua. Aşa că mi-am făcut de mult un obicei să lucrez la două tablouri deodată. În felul acesta, până se usucă acrilicele de pe unul, mă pot concentra la celălalt. Şi mă ajută şi la inspiraţie. Tocmai am terminat unul dintre ele pe care îl începusem cu multă vreme în urmă dar mă blocasem. E inspirat de descoperirile arheologice ale scrierii (glife) rongorongo, încă nedescifrată, din Insula Paştelui, din secolul XIX şi de unele teorii recente potrivit cărora o explozie solară puternică ar putea crea pe cer desene asemănătoare cu această scriere veche. E pictat cu vopsele acrilice pe placaj montat pe ramă de lemn. Am folosit şi o pânză veche de sac de cafea primită de la un prieten care ştie că mă aflu în căutare de astfel de materiale.

Cană de mesteacăn

De 1 mai am început o cană dintr-un mesteacăn rupt de zăpezi. Am despicat o bucată, iar jumătate a luat-o Marius, jumătate eu. Abia acum am reuşit să o termin, deoarece am fiert-o în sare şi am uscat-o, să fiu sigur că nu crapă (lemnul nu era complet uscat). E încăpătoare, ergonomică şi cu pereţi subţiri.

Baston de lupta

E de mai multa vreme in lucru, dar acum e gata. Un baston de lupta scurt, de inspiratie irlandezo-africana. I-am facut modelul in adincime, sapat in lemn, altfel decit fac de obicei. Si i-am pus si-o coarda de piele, sa nu-l scapi in lupta.E din lemn de corn, indestructibil si fin ca fildesul.

 

Studiu secund în lut pentru baston

Am terminat şi al doilea studiu în lut pentru capul de baston ce urmează a fi turnat în bronz. Încă nu sunt foarte mulţumit de rezultat, dar până nu reuşesc ce mi-am propus oricum nu îl dau la turnat. Câteva imagini mai jos.
M-a întrebat deunazi cineva dacă am o obsesie pentru capete de morţi. Dincolo de aspectul estetic, cred că un craniu, nu doar uman, reprezintă, cel puţin pentru mine un simbol al aducerii aminte de finitudinea vieţii în lumea fizică. E un fel de memento mori. Şi în felul acesta, aducându-mi aminte în permanenţă de moarte, sper să reuşesc să apreciez mai mult momentul prezent. Cam asta e.