Cutit nou

A trecut weekendul si am reusit sa finalizez un nou cutit, asa cum imi place, cu priza solida si sigura si lama scurta, numai buna de cioplit si taieturi puternice. Lama e finlandeza, otel carbon, iar minerul e de mesteacan cu un inel de corn de ren. Trebuie sa ma apuc in curind de teaca, dar cind o sa am timp. Pina atunci i-am facut citeva fotografii.

Let go

De când mă ştiu m-au impresionat mamiferele sau păsările care rămân pereche toată viaţa. Mi se părea ireal ca o pasăre cum e spre exemplu lebăda să rămână toată viaţa cu acelaşi partener, iar după moartea lui să prefere singurătatea. Lupul e un alt exemplu din această categorie. Omul, pe de altă parte, are căile lui neştiute de nimeni. De aceea, foarte rar, când întâlnesc o poveste cum e cea istorisită de imaginile lui Alexander Kirchuk, sunt emoţionat până la lacrimi.

Sunt corigent la tot ceea ce însemnă recunoştinţă, fidelitate, ataşament sau grijă pentru alţii. Şi, deşi am constatat acest lucru de nenumărate ori cu frustrare, probabil că nu o să mă schimb niciodată. Probabil acesta e şi motivul pentru care am o admiraţie totală pentru copiii care au grijă de părinţii lor până în ultima clipă, de soţia care îşi îngrijeşte soţul până la moarte, de fraţii sau prietenii care renunţă la absolut tot din dragoste pentru celălalt. În teorie ştiu că acestea sunt singurele valori importante din această viaţă, eventual însumate în acest singur cuvânt: dragoste.
„Never let you go” e povestea rară şi frumoasă a unui bătrân medic ce are grijă de soţia lui, bolnavă de Alzheimer, timp de mai mulţi ani, zi de zi, clipă de clipă, cu o dragoste şi o hotărâre de neclintit. E ceva aproape supraomenesc, cel puţin în accepţiunea mea, una dintre cele mai frumoase poveşti pe care le-am văzut. Cu deosebirea că aceasta e cât se poate de reală. Cadrele sunt lipsite de tragicul inerent situaţiei şi sunt dominate de o linişte şi un calm din altă lume. Prezenţa fotografului e insesizabilă şi veţi descoperi în reportaj motivul.
„Never let you go” e o poveste din care cu toţii putem învăţa câte ceva. Privind imaginile şi reflectând asupra lor am descoperit ceva surprinzător. Fiinţa mea interioară îmi spune în permanenţă „let go”. Dacă lecţia ataşamentului şi a recunoştinţei o învăţăm toată viaţa, unii cu mai mult succes, alţii cu mai puţin, lecţia renunţării e una aproape inexistentă. Tendinţa mea perpetuă, cea care probabil m-a şi făcut să pic examenul loialităţii şi al recunoştinţei de atâtea ori, a fost spre renunţare. La orice tip de ataşament: faţă de familie, faţă de părinţi, faţă de prieteni, faţă de orice tip de relaţie, faţă de orice tip de pasiune sau identificare. Am simţi întotdeauna că în momentul în care deja există două persoane, apar proiectări şi aşteptări, amăgiri care vor conduce întotdeauna spre dez-amăgiri. O relaţie autentică nu poate apărea decât între doi maeştri care nu au nici un fel de aşteptări unul de la celălalt, ca două entităţi care nu aruncă nicio umbră. Şi unde să găseşti astăzi un maestru, darămite doi?

Aşa că pentru mine „let go” a fost întotdeauna cea mai importantă lecţie de urmat. „Let go” la orice aşteptare, „let go” la orice proiecţie şi protecţie, „let go” la orice dorinţă, la orice posesie şi – lecţia supremă – „let go” la tine însuţi. Deşi, dacă stau şi reflectez mai adânc, sunt repetent şi la clasa aceasta. (Editorial Photo magazine , editia noiembrie 2012)


foto: Alexander Kirchuk

Căuc de mesteacăn pătat

Îşi aştepta de mult rândul la şlefuit, că de cioplit era gata de mult. E tot din mesteacănul de la Leşu şi şi asta parcă abia îşi aşteaptă cafeaua. Are pereţi subţiri, dar suficient de rezistenţi la şocuri. Forma e inspirată de la căucele tradiţionale din Maramureş.

Cuţit nordic cu mâner de corn

Aveam cornul de cerb de cel puţin zece ani. L-am primit cadou de la profesorul de judo şi karate, Tiberiu Mund din Deva, special pentru un mâner de cuţit. Câteodată durează mai mult.
Lama e finlandeză, din oţel-carbon. E un cuţit utilitar cu lama mică perfectă pentru cioplit, dar şi pentru altele. Teaca e tot din piele neagră, de o formă mai neobişnuită, gotică, să se asorteze cu inelele intermediare ale cuţitului.

De cioplit

Ştiu că mulţi ţin foarte mult la sculele lor de cioplit. Majoritatea sculelor cuţite, dălţi, pile, indiferent cât de calitative sunt nu au parte însă de prea multă alintare din partea producătorilor. Ce vreau să spun? Chiar dacă metalul e de foarte bună calitate în general mânerele sunt tratate cu superficialitate pentru menţinerea unui preţ competitiv. Şi ştiu că unora li se va părea blasfemie să foloseşti materiale scumpe la mânerele sculelor, dar ce contează. Am decis să fac dreptate unei lame de cioplit pentru care am cel mai mare respect şi pe care o folosesc cel mai des, o Mora de 60 mm din oţel laminat. Din punctul meu de vedere nu există lamă mai bună pentru cioplit, atât grosier cât şi la detalii. E, de altfel lama pe care o folosesc şi la încrustat. Aşa că unei lame noi i-am pus mâner ergonomic de bubă de mesteacăn şi corn de ren. Stă aşa de bine în mână că nu îmi vine să îl las jos. Mai jos imaginile.

De măr

Vecinul şi-a defrişat grădina. În curte avea un măr, din care mă lăsa să culeg în fiecare toamnă cele mai dulci mere din lume. Acum nu mai e. L-am rugat să îmi dea două bucăţi de lemn. Mi-a spus să îl iau pe tot. Am luat câteva bucăţi. În amintirea lui am făcut o lingură, poate vor mai urma şi altele pentru că lemnul e grozav, aşa în trei nuanţe. Îmi place la fel de mult ca merele, dar sincer, aş fi preferat ca pomul să rămână în picioare. Calea omului e însă parcă tot mai strâmbă şi mai de neînţeles. Na. Asta e. Cineva le va judeca probabil pe toate la un moment dat.

Perfecţiunea

Câteodată, două lucruri care îţi plac foarte mult se întâlnesc printr-o întâmplare parcă binecuvântată de Dumnezeu. Exact asta mi s-a întâmplat mie săptămâna trecută, când am reuşit alături de trei prieteni să ajung cu longboardul pe cea mai frumosă şosea din România, Transalpina.
Am tot chicotit când am auzit că i se spune Drumul regelui, dar o dată ajuns acolo mi-a trecut orice tentativă de ironie. Drumul e splendid, iar peisajul de poveste. Iar dacă îţi place să mergi cu longboardul (ştiu că nu sunt prea mulţi amatori), atunci sosirea pe Transalpina e ca intrarea în Rai.
Râdeam, mai de mult, spunând că pentru mine raiul e o pârtie fără sfţrşit de snowboard. Ei cam asta am păţit eu pe Transalpina: mi s-a întâmplat Raiul. Am coborât cam 80 de km pe placă până nu m-au mai ţinut picioarele şi am început să ajung în şanţuri. Daniel Relinschi a fost acolo să facă fotografii, aşa că împărtăşesc câteva dintre ele cu voi. Enjoy! Eu ştiu că am făcut-o.

Kuksa de cafea

E gata încă o kuksa din mesteacăn. E una dintre cele mai confortabile de ţinut în mână şi mi se pare foarte potrivita pentru cafea. Dar se poate bea orice din ea, de fapt.