Smith&Wesson si o paleta

Am apucat sa fotografiez ultimul cutit finalizat, unul cu aspect nordic, dar cu lama americana de otel inoxidabil, Smith&Wesson. Minerul e de carpen patat, cu fibra vulcanizata si o bucata de poliester. Si daca tot am facut poze, am fotografiat si o paleta de mesteacan facuta la comanda. Si Sarbatori fericite! Maine plec la Sibiu.

 

 

Janice

Janice, fiica fratelui meu Eddie, mi-a fost inspiraţie mulţi ani de zile.

Uitate

Am regăsit o imagine din trecut care mi-a fost dragă si care nu si-a mai avut locul pe noul site: “Papucii lui Bob”

Noi fotografii

Inca doua fotografii.

 

Oiabun-Kobun

În bestseller-ul „Zoomenirea”, o radiografie teribilă a societăţii umane contemporane, Desmond Morris afirmă că în marea menajerie citadină toată lumea se află în căutarea unui statut. Pentru cei mai mulţi, acest obiectiv se atinge cel mai uşor prin identificarea cu un grup. Niciunde acest lucru nu se simte mai acut ca în Japonia, iar probabil cea mai de temută organizaţie din care poţi face parte e Yakuza.
Secretul miracolului japonez – cum l-au numit unii, în încercarea de a desluşi tainele ascensiunii economiei nipone de după cel de-al doilea război mondial – este, din punctul meu de vedere, relaţia străveche oiabun – kobun (părinte – fiu). Chiar dacă, teoretic, acest tip de relaţie a culminat în perioada feudalismului, a samurailor şi shogunilor, aproape că nu există în prezent vreo companie sau firmă din Ţara Soarelui-Răsare care să nu funcţioneze pe acest principiu săpat parcă adânc în AND-ul nipon. Japonezul de rând crede cu adâncă smerenie şi respect în şeful lui, în cel care îl conduce şi pentru care e aproape oricând gata de sacrificiul suprem. Cu siguranţă, nu are nimic de-a face cu linguşeala de tip românesc, care nu precede, vorba unui mare istoric român, decât o trădare şi un cuţit în spate.
Japonia a ajuns unde este azi pentru că japonezii cred cu adevărat în şeful lor şi îl urmează oriunde, până în pânzele albe. Relaţia aceasta, de tip oiabun – kobun, presupune însă responsabilităţi din partea ambelor părţi, nu doar din partea slujitorului.
Acelaşi tip de relaţie e întâlnit în toate sălile de arte marţiale sub denumirea de sempai – kohai (maestru – elev). În aceeaşi măsură în care elevul trebuie să îşi respecte şi să urmeze întru-totul indicaţiile maestrului, în aceeaşi măsură maestrul are o responsabilitate uriaşă în ceea ce priveşte siguranţa şi evoluţia fizică şi spirituală a elevului său.
Niciunde însă această relaţie nu e mai vie decât în sânul uneia dintre cele mai temute organizaţii criminale din lume, Yakuza.

Fondată, se pare, în perioada feudalismului de către ronini, samurai rămaşi fără stăpâni, care, pentru a supravieţui, au pus stăpânire pe tot ceea ce însemnă jocuri de noroc, prostituţie şi droguri, Yakuza reprezintă un fenomen de temut şi în Japonia modernă. Identificarea, o componentă vitală a societăţii japoneze, cu cea mai periculoasă organizaţie presupune, desigur, anumite beneficii, dar şi reguli extrem de stricte, a căror încălcare se sancţionează cu pedepse extreme, iar câteodată chiar cu sacrificiul suprem, Sepukku. Tăierea unei falange de la degetul mic, una dintre cele mai uşoare pedepse menite a recâştiga onoarea celui care a greşit, se pare că îşi are originea tot în perioada  feudală, când un astfel de handicap îl dezavantaja pe cel implicat să mânuiască sabia cu aceeaşi măiestrie.
Fotografiile lui Anton Kusters ne introduc în această lume misterioasă, plină de reguli şi ierarhii, de violenţe şi profituri, a clanurilor Yakuza. Un insight cum nu avem ocazia să vedem prea des.

 

Vremea bitelor si o teaca

A sosit vreamea potrivita pentru culesul si indreptatul bitelor de corn. Bitele culese duminica le-am indreptat ieri si le-am curatat de coaja. Acum trebuie sa stea cel putin o luna pina cind se poate ciopli capatul si incrusta. Asa ca intre timp sunt altele de facut. Am terminat un baston din lemn de alun si teaca la cutitul cu miner de corn de elan si malachit.


Focul nu doar ajuta la indreptarea bitelor, ci da lemnului tarie in plus prin eliminarea fortata a lichidului.


Baston elegant din lemn de alun, uscat, finisat si lacuit.


Si teaca cu pereti dubli si sistem de prindere mobil.

Cutit cu miner din corn de elan

Mi-am luat elan si am realizat un cutit din corn de elan cu piatra de malachit si lama Karesuando din otel-carbon. Sta perfect in mina si taie ca lama. Si nu ma mai satur sa-l privesc. Maine ma apuc de teaca. Pina atunci poze:

 

Kuksa de mesteacan

E mai altfel, dar de fapt nici una nu e la fel. Cana de mesteacan pe care am terminat-o azi e poate diferita prin faptul ca e mai mica si mai adinca, mai usor de folosit. Are pereti mai subtiri, dar suficient de zdraveni. Pe coada mai lunga am incrustat un model taranesc luat de pe bitele ciobanesti. O adaug si pe ea in galerie, cu caracteristici si pret.

Din nou la fotografie

Pregatesc o serie de fotografii abstracte. Sunt deja citiva ani de cind mi-am refuzat bucuria de a fotografia in felul acesta. Zilele astea mi s-a facut dor. Pina reusesc sa finalizez seria, postez prima lucrare.

Cana de mesteacan patat

Mesteacanul gasit azi primavara la Lesu se dovedeste tot mai plin de surprize. Probabil, de la cum a stat in zapada o vreme, lemnul s-a patat intr-un mod splendid, fara insa sa afecteze integritatea lemnului. Desenele din lemn sunt magnifice, nimeni nu poate concura natura. Ieri am terminat o cana din lemnul lui, una cumva mai rotunda, mai incapatoare si foarte primitoare pentru palma. Mi se pare perfecta pentru bautul ceaiului linga un foc strasnic, la padure.