Vis de Transalpina

De 0 saptamina nu am mai postat nimic. A venit Eddie in vizita din Germania si umblam prin tara ca sa ne dam cu longboardurile. Inca de anul trecut si-a dorit sa ajngem pe Transalpina, asa ca ne-am pus corturile in masina si am pornit. In momentul in care am ajuns, peisajul, si asa dramatic, era accentuat de norii in diferite nuante de gri si alb care se deplasau cu viteza deasupra soselelor de la peste 2000 de metri. Desi obositi dupa sase ore de condus, am inceput sa ne dam. Nu poti rata un astfel de moment. Fotografia de mai jos spune o parte din poveste.

P1340558-3

Life is but a dream…

Row, row, row your boat,
Gently down the stream.
Merrily, merrily, merrily, merrily,
Life is but a dream.
 
E un vechi cintecel american pentru copii, cu intelesuri absolut grozave. Dintotdeauna mi-a placut, dar parca acum, de cind a inceput Una sa creasca si sa il fredoneze, parca mai mult. E cintecelul care m-a inspirat la acest tablou. Viata e plina de mistere si magie, dar ca sa le descoperi trebuie sa iti conduci barca foarte atent. Iar la sfirsit poate o sa descoperi ca totul a fost doar un vis.
Dimensiunile lucrarii sunde 103/65 cm, tehnica mixta, acril pe pinza.
P1340279
P1340286
P1340284
P1340282
P1340281
P1340278 P1340277

Carpen si carii

Nu-l poti concura pe Dumnezeu in creatie. Am terminat o noua lingura de carpen, mai maricica, la minerul careia am colaborat cu citeva carii. Desenul lasat de insectele acestea atit de blamate e absolut splendid, ca un circuit abstract, ca desenele de la Nazca. Incurcate sunt caile cariilor. E o lingura cu un design mai complicat, mai pretentios, dar foarte placut de tinut in mina. Pe spate se vede si casa micilor artisti care au lucrat la partea estetica a lingurei.

P1340269

P1340271

P1340272

P1340273

P1340274

P1340275

 

Cometa pentru ceai

Lemnul de mesteacan patat de la Lesu ma astepta deja de mult. L-am gasit in timp ce urcam spre stinca, doborit probabil de zapada grea, iar Marius m-a ajutat sa luam o bucata. Zilele trecute m-a chemat. Am cioplit o cana fara toarta, simpla, rotunda, mai japoneza, mai zen. Citeodata simplitatea e insa cel mai complex lucru. I-am zis cometa pentru ca nodurile dezvelite de cutit au relevat un desen ce seamana cu genul acesta de calator spatial. Si am zis ca e pentru ceai, pentru ca seamana cu canile folosite in ceremonia ceaiului, dar din ea se poate bea orice.

P1340255

P1340256

P1340258

P1340260

P1340262

 

Cutit medieval

Am pornit la realizarea lui inspirat de o colectie de cutite medievale. Desi pare destul de brutal, e un cutit cu lama subtire, fina, din otel HSS, dur si taios. Minerul e din lemn de nuc batrin si piatra reconstituita. Pentru bolster si tubul intentionat supradimensionat am folosit cupru.

P1340245

P1340246

P1340247

P1340249

P1340251

În căutarea maestrului

Yangon, Myanmar Lethwei - Let Wei Burma Boxe.

Fotografiile lui Vittore Buzzi sunt despre tineri şi adulţi care luptă. Sistemul în care se antrenează nu e important, decât poate pentru pitorescul imaginilor. Întrebarea firească pe care şi-o pune oricine este care e scopul lor. Pentru ce se supun la chinul antrenamentului istovitor, al loviturilor, al accidentărilor, al durerii? Răspunsul e foarte simplu. Dincolo de dorinţa de a deveni mai puternici, mai rezistenţi, toţi vor un singur lucru: să afle cine sunt.

Artele marţiale au rămas printre ultimele sisteme de iniţiere şi autocunoaştere din perioada modernă. Ca sistem, ele au apărut în perioada feudală, în momentele de pace, când nobilii aveau nevoie de o ocupaţie pentru odraslele lor. Astfel, o serie de maeştri a dat naştere unor discipline şi unui cod numit generic Bushido, calea luptătorului. Majoritatea artelor marţiale au ca principii de bază disciplina, antrenamentul fizic şi mental riguros, respectul pentru toţi ceilalţi oameni, pentru natură şi pentru divinitate. Prin antrenamentul în dojo, elevul învaţă în primul rând să îşi cunoască limitele, cele fizice, apoi cele mentale şi spirituale, şi încearcă în permanenţă să le depăşească, să se ridice deasupra acestora pentru a afla cine este. Durerea, repetiţiile infinite ale tehnicilor, competiţiile, examenele devin astfel maeştri pentru tânărul angajat pe calea Budo. Pentru că durerea şi suferinţele sunt printre cele din urmă metode de a învăţa ceva, de a înţelege. Cât de multe poţi înţelege stând întins pe canapea şi privind televizorul, cu tot spectacolul lui grotesc şi cu divertismentul fabricat de alţii? Nimic.
Fotografiile lui Vittore surprind parte a acestui proces alchimic, de transformare a umanoidului în om. În timp ce lupţi, nu poţi trăi nici în trecut, nici în viitor, pentru că altfel o să fii făcut knockout. Trebuie, cu toate simţurile treze, să trăieşti în prezent, în aici şi acum, şi trebuie să reacţionezi. Şi astfel, tânărul luptător învaţă că de fapt toată viaţa este doar o înşiruire de momente aici şi acum, şi învaţă că trebuie să trăiască tot timpul aici şi acum, fără o minte nostalgică după trecut sau anxioasă pentru viitor, pentru că acestea nu există. Trecutul a trecut, iar viitorul încă nu a venit.
Trăind în permanenţă în umbra sabiei, tânărul practicant meditează zilnic la moarte, iar astfel calitatea vieţii lui se îmbunătăţeşte, pentru că devine conştient. Majoritatea devine conştientă de splendoarea unei ploi, de zâmbetul unui copil sau de dragostea mamei abia când e prea târziu. Şi astfel, cea mai importantă calitate pe care o poate cultiva un om, recunoştinţa zilnică pentru tot şi toate, e pierdută, iar în timp ea e înlocuită de remuşcări, păreri de rău şi amărăciune.
Imaginile lui Buzzi îmi vorbesc despre o lume care va dispărea încetul cu încetul, odată cu disparţia dorinţei de autocunoaştere. Îmi vorbesc despre un templu în care tinerii intră temători, ca prin durere şi transpiraţie să iasă prin uşa din faţă a dojo-ului ca bărbaţi adevăraţi, cu tot ceea ce înseamnă asta, forţă şi compasiune, luciditate şi afecţiune, conştienţă şi recunoştinţă.