Cum era sa raman cu un singur rinichi

Au trecut vreo cinci ani si nu am murit asa cum a zis, asa ca eu zic ca acum e in siguranta sa scriu. Am evitat sa fac asta pentru ca am tot asteptat implinirea diagnosticului, am asteptat sa fac hemoragie si sa ma curat. Nu ma intelegeti gresit, randurile de mai jos nu sunt despre medici, pe cei mai multi ii iubesc si ii admir, isi fac datoria de multe ori in conditii inhumane, am crescut printre ei, e doar despre un sistem sanitar invechit si bolnav, lipsit de empatie, un sistem care are nevoie de o renastere. Cam ca toate lucrurile din Romania, tara asta pe care ma incapatanez sa n-o parasesc. Pe toate planurile.

Povestea incepe simplu, in primavara lui  2012, eram cu Raul si Carmen in parc, am cazut cu skate-ul si mi-am rupt un rinichi. Desigur ca nu mi-am dat seama imediat. Am cazut, ca de alte o mie de ori, insa de data asta aveam in maini ale naibii manusi de bicicleta cu cauciuc in palma, iar cand am pus mana jos, s-a lipit de asfalt, iar cotul mi-a intrat in abdomen de nu am putut respira vreo 20 de secunde. Am mai primit lovituri in ficat, asa ca am presupus ca asta s-a intamplat si de data asta, doar ca m-am lovit in partea stanga, iar ficatul e in dreapta. Dupa o portie buna de haz de necaz cu amici mei, am continuat sa ne dam inca o jumatate de ora si apoi am plecat acasa. Simteam inca durere in abdomen, dar sunt obisnuit cu loviturile, asa ca m-am prefacut ca e bine. Problema a fost cand am ajuns acasa si m-am dus la toaleta. Sa vezi cum urinezi minim jumatate de litru de sange nu e chiar cea mai interesanta priveliste. Na, lasa ca trece, mi-am zis, si, ca orice om “normal”, m-am dus sa ma intind putin in pat. Peste o ora m-am dus din nou la toaleta, doar ca de data asta am imortalizat momentul si am trimis filmarea fratelui meu, care e asistent la o sectie de Urgente intr-un spital din Germania. M-a sunat in cateva secunde: “Cheama repede Salvarea sau roag-o pe Anca sa te duca la spital, ca mori!” Ba, asta-i nebun, m-am gandit, dar hai sa il ascult ca probabil stie mai multe decat mine in speta asta. Salvarea nu aveam chef s-o chem, inca ma simteam stapan pe mine, asa ca am intrebat-o pe nevasta daca ma duce. “Si copilul cu cine sa il las?” Firesc, la ce naiba m-am gandit. Asa ca am urcat in masina, deja cu oarecare greutate si cumva, usor ametit si am ajuns la Urgenta. Na, si aici incepe distractia. M-am dus la registru, am povestit ce s-a intamplat si mi-a spus sa iau loc si sa astept. Dupa o jumatate de ora in care am stat in picioare avand stari de ameteala tot mai dese, o asistenta ma intreaba ce e cu mine acolo. Ii spun, ma ia de mana, ma anunta ca sunt cam palid si ma intinde pe o targa. Vine o doctorita amabila si ma duce la ecograf. Se uita cam insistent parand ca nu vede bine si cheama o colega: “Draga, si tu vezi ce vad eu?” o intreaba. Cealalta spune ca da si decid pe loc sa ma trimita la CT. Acolo dau peste o colega de-a Ancai, o doctorita foarte simpatica. Se uita la imagini si imi spune sa stau linistit ca nu e asa grav. Ma duc inapoi in sala optimist, iar un stagiar tanar vine vesel la mine si imi spune senin: “Ti-ai rupt rinichiul, trebuie sa te opereze de urgenta”. Eu sa lesin, dar ii spun ca nu se opereaza nimeni si aproape ca facem pariu pe ceea ce urmeaza sa se intample. Prin sala trece in momentul acela medicul Hadrian Borcea, seful de la SMURD, prieten cu mine. Ma intreaba ce s-a intamplat, eu glumesc, el rade. Ia diagnosticul de la CT si vad ca pe fata ii apare o mina foarte serioasa. “E foarte grav, zice, 99 la suta ca va trebui sa te opereze, rinichiul e rupt pe lungime, iar dedesubt ai un hematom cam cat o portocala. Genul asta de leziuni nu se prea trateaza conservativ.” Suna un medic urolog si rezolva sa ma interneze de urgenta. Eu incepusem sa ma panichez putin. Ii trimit fratelui meu diagnosticul pe mobil (multumesc, Doamne, pentru bucata asta de tehnologie!) si el da fuga la medicul sef de la sectia lor de Urologie din Hamburg. Intre timp, o asistenta mai plinuta vine la mine cu un brat de furtunuri: “Trebuie sa va pun sonda”, spune. Pfff! O anunt politicos ca apreciez oferta, dar ca inca ma pot duce singur la toaleta. “Trebuie pentru operatie”, imi spune. Declin din nou oferta, iar ea pleaca oarecum nedumerita. Mi se ia sange, mi se pune o perfuzie si Hadrian rezolva sa ma duca la Urologie cu ambulanta. Radem pe drum, ne simtim bine, si intre timp vine mesaj de la fratele meu. Doctorul i-a spus ca e foarte grav, ruptura de gradul C IV, dar ca sunt sanse sa ma vindec fara operatie, sub observatie atenta, daca reusesc sa stau nemiscat mai multe zile, saptamani.” Zis si facut, ajung seara la spital, asistentul de acolo vrea si el sa imi puna sonda pentru operatia de a doua zi, declin oferta din nou, creez animozitati si adorm epuizat. Sunt in salon cu doi oameni in varsta, asa ca dupa doua ore de somn ma trezesc si nu mai dorm pana dimineata la 6 din cauza sforaiturilor si a gemetelor. Asistenta ma pune sa urinez intr-un borcan, desigur iarasi sange, iar peste doua ore apare si medicul, caruia din motive evidente, nu o sa-i dau numele. “Trebuie sa intrati in operatie, e extrem de grav, puteti muri in orice clipa din cauza hemoragiei” Il intreb pentru ce trebuie sa ma operez, dar nu imi raspunde, ci se intoarce pe calcaie si pleaca. Vine asistenta si imi spune ca trebuie sa ma pregateasca de operatie. Eu ii spun ca nu se opereaza nimeni, se enerveaza si pleaca si ea. Peste cateva ore, medicul revine iritat si ma trimite sa fac o urografie. Il intreb daca ma duce cineva cu targa, el zice ca nu, sa merg pe picioarele mele. Pentru urografie a trebuit sa cobor doua etaje, pe scari desigur, in timp ce in minte imi rasunau cuvintele fratelui meu: “A zis doctorul ca nici la buda sa nu mergi, sa nu te ridici deloc din pat, ci sa folosesti plosca, iar tensiunea trebuie monitorizata permanent” Cu urografia in mana m-am dus in fata cabinetului medicului meu, unde am mai stat o jumatate de ora in picioare. In cabinet, se uita la urografie, imi mai face o ecografie si ma anunta ca e foarte grav si ca daca si maine mai am sange in urina e obligatoriu sa ma opereze. Il intreb pentru ce, si imi spune ca trebuie extirpat rinichiul altfel risc sa imi pierd viata. Pai cum dracu’ sa mi se opreasca sangerarea, ma gandeam, daca voi ma puneti sa fac plimbari intre etaje. Plec absolut debusolat din cabinet, ma intind in pat decis sa nu ma operez si aproape nu dorm deloc in noaptea respectiva. Seara, se interneaza un preot cu pietre la rinichi, iar un enorias dintr-o camera alaturata il viziteaza cu perfuzia in brat. Preotul il intreaba ce face acolo, ca doar e tanar. Barbatul ii povesteste ca a avut un blocaj renal la Beius, iar cand i-au pus sonda i-au perforat uretra. Ma felicit in gand ca nu am acceptat sonda, dupa care il aud pe preot spunandu-i tanarului: “Stii, cand o sa ti se mai scoale p…?” Ala, nedumerit, ramane mut. Iar preotul ii da verdictul: “Cand iti bagi un piron in p… si iti pui un magnet in gura.” Daca nu ar fi fost atat de tragic, ar fi fost incredibil e amuzant. In afara e preot nu a ras insa nimeni. Peste o zi, insa nu am vazut pe nimeni suferind mai groaznic in momentul in care i s-au pus preotului pietrele in miscare.
Dimineata, din nou povestea cu urinatul in borcan, urina mea arata tot ca sangele, poate doar putin mai diluat. Asistenta iese cu caruciorul cu mostre, iar mie imi vine din nou sa merg la toaleta. Ma gandesc eu in disperarea mea, ca poate a doua tura nu va mai fi chiar  asa plina de sange, ies pe hol, vad ca nimeni nu pazeste caruciorul, imi depistez mostra, o arunc in WC si  produc o mostra care deja arata putin mai comercial. Oarecum mai impacat ma intind in pat plin de sperante, vine ora vizitei, iar medicul meu ma anunta din nou ca trebuie sa ma operez pentru ca analizele nu arata bine deloc. Daca ar fi vazut prima mostra! Ii spun ca nu vreau sa ma operez, iar el ma anunta ca va trebui sa fac asta pe propria raspundere, ca el nu isi asuma responsabilitatea. Incerc sa incropesc un dialog cu el, sa imi explice putin starea in care ma aflu, dar nu am cu cine, se intoarce si pleaca. Intre timp fratele meu murea de frustrare ca nu mi-a luat nimeni tensiunea nici macar o data: “Ba, daca faci hemoragie, mori fara sa-si dea nimeni seama!” Ii povesteste medicului din Germania, iar ala incepe sa rada: “Ich kenne die “Jmekeria” aus Rumanien”. Fratelui meu nu ii vine sa creada ca aude cuvantul asta de la un medic sef neamt. Ala ii spune ca are un prieten la Timisoara care i-a spus ca medicii chirurgi nu primesc atentii decat in momentul in care opereaza, asa ca interesul lor sa opereze e mare, iar un astfel de traumatism se opera si in Germania acum 20-30 de ani, dar ca studiile au aratat capacitatea mare de regenerare a rinichiului asa ca mult mai multe cazuri sunt tratat conservativ. Intre timp, in tentativa mea tot mai disperata de a avea un dialog cu medicul meu, apelez la nevasta-mea care o stie pe nevasta-sa, medic si ea, iar acesta ii promite ca vorbeste cu sotul. Se duc impreuna la cabinetul lui, ii explica doleanta mea, il ridica de pe scaun, pornesc spre camera mea, dar inainte sa intre, medicul o coteste la dreapta si se intoarce in cabinet. Nevasta-sa ridica din umeri, iar Anca intra dezumflata in camera sa imi spuna ca tentativa ei nu a reusit. Disperat de insistentele cu operatia il anunt pe asistent ca a doua zi ma externez pentru ca m-am saturat sa fiu plimbat pe coridoare. Se face ora 18, ora la care trebuia sa mi se administreze antibioticul si nimic. Trece o ora, dupa care impacientat, chem o asistenta. O intreb de ce nu am primit antibioticul si imi spune ca medicul a decis ca daca vreau sa ma externez sa nu mai imi faca antibioticul. Ei, am crezut ca fac atac cerebral, am rugat-o sa il sune pe medic si sa il anunte ca daca nu imi face antibioticul o sa iau masuri legale. A venit peste o ora si mi-a facut injectia. A doua zi, la vizita de dimineata, l-am rugat sa imi scrie o reteta cu antibioticul pentru ca plec. “Vai, ce ma suparati! Puteti sa muriti, nu intelegeti?! Si chiar daca se vindeca rinichiul, oricum va trebui sa va operez pentru ca hematomul acela nu se va retrage complet.” Ii spun ca inteleg, dar ca imi asum consecintele. Sotia ma culege cu masina, pana acasa a transpirat saraca din cauza denivelarilor de pe drum, iar urmatoarele trei saptamani am incercat sa nu ma misc aproape deloc. La trei luni, la un nou ecograf, doctoritei care m-a examinat nu ii venea sa creada ca rinichiul era vindecat perfect, iar hematomul se retrasese in intregime. La doua saptamani, un var de-al unui elev de-al meu, sportiv de performanta, fotbalist, a ajuns la Urgenta intr-o situatie identica. L-au operat si i-au scos rinichiul. Acum nu mai poate face sport. Eu ma antrenez in continuare, fac sparring si ma bucur de viata. Doar pentru ca fratele meu a avut pe cine sa intrebe si a reusit sa ma convinga ca nu trebuie sa ma operez (nu ca ar fi trebuit sa insiste). Si pentru ca, poate, am avut un inger pazitor. Sau mai multi.
O sa intrebati de ce oare am scris textul asta. Pentru ca as vrea ca macar un doctor sau o asistenta sa il citeasca, sa inteleaga ca un pacient “simte enorm si vede monstrous”, ca sa il parafrazez pe Caragiale, e extrem de vulnerabil emotional, iar pentru el, medicul e Dumnezeu, iar asistentele ingeri. Si toti vrem un Dumnezeu care sa vorbeasca cu noi, care sa se uite la noi ca la niste fiinte umane, care sa ne explice cum sta situatia, care sunt alternativele. Un doctor si asistente care sa nu vorbeasca cu o persoana in varsta ca si cu un copil retardat, un doctor sau niste asistente care sa nu te puna la punct sau sa isi exercite cunostiintele in functie de grosimea plicului sau marimea functiei. Un doctor care sa iti vrea binele, sau daca nu, macar sa nu iti faca rau.

Suminagashi

Ce frumos se forjeaza otelul asta japonez, Suminagashi white paper! O bucurie sa il intinzi pe nicovala. Am forjat doua cutite de bucatar realizate la comanda si un seax pentru ca, recent m-am reindragostit de modelul acesta de cutit. Iaca:

Exclusivist

Un proiect special din toate punctele de vedere, de la materialele de top, la design si realizarea dificila. Damasteel, plasele de coral stabilizat, nituri decorative de 3 mm si putina inspiratie japoneza. Cutitul urmeaza sa ajunga undeva in Marea Britanie.

 

Forme, curbe, linii

Un cutit cu multe linii si curbe, un ansamblu extrem de ergonomic si eficient in acelasi timp. Cel mai mult imi place insa din punct de vedere cromatic.

“Actele prostului”

M-a pus dracu’ sa imi iau motor din Germania. Vreau sa ajung mai repede si mai sigur la Sibiu. Am zis, ce mare scofala, o sa ma descurc eu cu inmatriculatu’, cu alea-alea. Toata viata mea s-a desfasurat oarecum potrivit principiului “la barza chioara ii face Dumnezeu cuib”, asa ca am zis ca hai sa-l mai provoc o data pe Domnu’. Doamne-Doamne avea insa alte planuri cu mine, dupa cum aveam sa descopar.

Cu adusul in tara nu a fost problema, s-a ocupat fratele meu, s-au ocupat prietenii mei. Zilele urmatoare m-am dus la Serviciul Inmatriculari sa imi iau numere provizorii. Cu toate actele pregatite, credeam, eu, m-am asezat plin de sperante in fata unei doamne trecute binisor de 50 de ani la care ajunsesem dupa programarea online din ziua anterioara. Na, cand am vazut ca nu raspunde la salut am zis ca o fi si ea obosita. Am incercat sa fac o gluma. Rezultat zero. Deja eram nervos pentru ca, in general am lipici la doamnele trecute de 50 de ani. Se uita peste acte si imi intinde asigurarea. “Xerox”, zice. Eu ma uit ca boul la ea. Ea repeta usor iritata: “Xerox!” Ce-i cu Xeroxul doamna? Din spate, nevasta-mea, fara de care nu reusesc sa fac nimic, intinde o mana, ia hartia din mana doamnei si imi sopteste ca trebuie o copie. Norocul meu ca prin preajma era un “Xerox” si am reusit sa rezolvam.
Ziua urmatoare, civilizat, m-am inscris online la Registrul Auto Roman. Pentru ca motorul meu avea seria mai scurta de 13 cifre a trebuit sa sun la RAR unde o domnisoara extrem de amabila m-a programat pe a doua zi la 9.30 dimineata. Abia atunci am realizat ca, fiind iarna,  urmeaza sa traversez orasul pe motocicleta la -3 grade. Mi-a trebuit o dalta sa pot cobora de pe motor cand am ajuns la RAR, atat de tare am inghetat. Am trecut de portar care mi-a aruncat o privire superioara, am parcat si m-am dus la birouri. De acolo m-au trimit, ghiciti unde, la portar sa imi ridic programarea. Umil, si intelegand in sfarsit privirea lui, m-am intors la el. Condescendent, m-a intrebat “De unde?” Poftim? “De unde?”. Abia a treia oara am inteles ca omul intreba “Beamveu?” Da, da! “Mergeti in spate printre sirurile de masini pana in fata, la linia 2, sunteti programat in 10 minute.” Zis si facut, ma duc cu motorul printre masini, ajung la intrarea in cladire, cand pe usa iese un angajat RAR cu o falca in cer si una-n pamant urland la mine ca ce caut acolo. “Am programare de la 9.30” Imi raspunde nervos ca toti au programare la 9.30. Ok, zic, sa ma intorc la coada? “Nu, lasati-l aici acum si mergeti sa platiti”. Ma inorc la birouri, gasesc casieria unde era ditamai coada, ma asez cuminte si astept. Dupa jumatate de ora in care nu m-am miscat un centimetru, ma duc totusi sa arunc o privire, casieria era goala. Intreb un coleg de suferinta despre situatie si imi zice ca doamna a plecat putin. “Putinul” a mai durat o ora. Cu dovada platii ma intorc la linia 2, dar cladirea era inchisa. Un tanar simpatic imi spune ca au oprit verificarile pentru ca au sedinta. Ma credeti ca sedinta a durat doua ore? Doua ore in care au mai sosit inca 20 de masini. Dupa patru ore de asteptare, vine in sfarsit omul meu de la RAR si imi spune ca se ocupa de motor, sa astept la iesirea de la linia 2. Stau cuminte, iar dupa 15 minute iese si ma cheama la el. “Un numar de mobil, te rog” Poftim, zic in mintea mea? Poate i-am cazut omului cu tronc si vrea sa ma invite la o cina romantica. In speranta unei mese gratis ii dau mobilul cu o usoara ezitare, dupa care il intreb totusi daca e vreo problema. Desigur ca era o problema: modelul motocicletei mele era in baza de date, dar seria respectiva, fiind una limitata, nu, asa ca urma sa mai dureze cateva zile pana primeam hartiile. Cu coada intre picioare, am plecat usor debusolat. Nu a durat chiar doua zile, chiar in ziua urmatoare omul meu m-a sunat sa merg dupa acte. Na, inca un drum pana la RAR, dar fericit ca am hartiile.
Convins ca prin propriile forte nu o sa pot niciodata sa rezolv hartiile, am apelat din nou la forta si cunostintele nevestii ca sa aflam ce acte mai am nevoie. Am facut o lista, muierea s-a dus la Primarie sa ia nu stiu ce dovezi ca nu datorez bani, dar desigur ca trebuia sa merg personal. La Primarie, de cand cu noul primar, totul merge ca pe roate. Imi iau numar de ordine si fericit ma indrept spre ghiseele disponibile. Prezint biletul de ordine zambind, insa farmecul meu a apus demult: “Nu vedeti ce numar scrie sus, pe afisaj? Dumneavoastra aveti nr. 62, acum e 36”, imi spune vorbind ca si cu un prost (ceea ce desigur ca sunt, fara doar si poate). “Fengshueiul” meu dispare brusc, ma intorc si ma asez pleostit pe scaun, iar domnul de langa mine imi sopteste fericit: “Stati linistit, nu dureaza mai mult de doua ore.” Premonitia s-a adeverit, dar m-am mai ales cu o hartie. Na, in sfarsit aveam tot dosarul, dupa ce nevasta Superman resolvase traducerea actelor de cumparare si imi completase cererea. Nu m-am putut programa online decat peste 10 zile, atat de aglomerat e Serviciul de inmatriculari.
In dimineata fatidica, cu dosarelul sub brat, optimist, intru in sediul serviciului ca sa ma trezesc doar cu un grup de vreo 20 de oameni in fata. “What the fuck?!” imi zic in gand, la ce naiba mai ai nevoie de programare? Aflu ca doar doi angajati se ocupa de programari, iar ceilalti doi de cei veniti fara. La zece minute dupa programare, absolut rezonabil, unul dintre angajati ma striga pe nume, ma duc zambind doar ca sa vad ca se aseaza altcineva pe scau in fata mea. In fine, stau cuminte la doi metri, la care angajatul, vadit iritat, ma intreaba ce caut acolo. “M-ati chemat” raspund. “Va rog sa asteptati afara!” Bine, fra’, no problem! Mai stau 15 minute sa ii rezolve omului actele, dupa care ma invita din nou. Ma asez, se uita pret de sapte secunde la dosar dupa care imi arunca hartiile inapoi. “Nu aveti nu stiu ce declaratie, nu aveti nu stiu ce copie, nu aveti dovada de la Finante!” Raman usor descumpanit, la care ma intreaba usor nervos: “Nu intelegeti, nu?” Ii marturisesc ca nu, iar el ia un pix si imi scrie ce lipseste, ca unui analfabet ce sunt. “Dupa ce le aveti, faceti o noua programare online si veniti din nou.” Mai ca imi vine sa urlu. Imi sunt salvatorul (adica nevasta) incep sa plang la telefon, iar ea induiosata suna o cunostinta. Afla ce acte imi mai trebuie, se duce saraca la Finante pentru mine, imi face rost si de restul de acte, dupa care apeleaza la alte pile si mergem neprogramati din nou. In timp ce asteptam, il aud pe amicul la care fusesem cateva zile mai devreme cu actele incomplete adresandu-se unui cetatean: “Stiti ce sunt astea, nu?” Omul, descumpanit, zice ca nu. “Actele prostului. Adica va lipsesc acte asa ca ati venit degeaba, va trebui sa mai veniti o data”. Asa am aflat si ca sunt prost. Sotia si prietenii ei mi-au salvat insa ziua, iar a doua zi eram mandru posesor al numerelor de inmatriculare. Il sun fericit pe fratele meu in Germania sa ma laud ca am reusit inmatricularea in mai putin de o luna, iar el imi raspunde ca boul: “In Germania dureaza jumatate de ora”. Ma enervez si ii inchid telefonul. Ia mai mergeti si dracului, cu Germania voastra, ca nu ati inteles nimic!