Exclusivist

Un proiect special din toate punctele de vedere, de la materialele de top, la design si realizarea dificila. Damasteel, plasele de coral stabilizat, nituri decorative de 3 mm si putina inspiratie japoneza. Cutitul urmeaza sa ajunga undeva in Marea Britanie.

 

Forme, curbe, linii

Un cutit cu multe linii si curbe, un ansamblu extrem de ergonomic si eficient in acelasi timp. Cel mai mult imi place insa din punct de vedere cromatic.

“Actele prostului”

M-a pus dracu’ sa imi iau motor din Germania. Vreau sa ajung mai repede si mai sigur la Sibiu. Am zis, ce mare scofala, o sa ma descurc eu cu inmatriculatu’, cu alea-alea. Toata viata mea s-a desfasurat oarecum potrivit principiului “la barza chioara ii face Dumnezeu cuib”, asa ca am zis ca hai sa-l mai provoc o data pe Domnu’. Doamne-Doamne avea insa alte planuri cu mine, dupa cum aveam sa descopar.

Cu adusul in tara nu a fost problema, s-a ocupat fratele meu, s-au ocupat prietenii mei. Zilele urmatoare m-am dus la Serviciul Inmatriculari sa imi iau numere provizorii. Cu toate actele pregatite, credeam, eu, m-am asezat plin de sperante in fata unei doamne trecute binisor de 50 de ani la care ajunsesem dupa programarea online din ziua anterioara. Na, cand am vazut ca nu raspunde la salut am zis ca o fi si ea obosita. Am incercat sa fac o gluma. Rezultat zero. Deja eram nervos pentru ca, in general am lipici la doamnele trecute de 50 de ani. Se uita peste acte si imi intinde asigurarea. “Xerox”, zice. Eu ma uit ca boul la ea. Ea repeta usor iritata: “Xerox!” Ce-i cu Xeroxul doamna? Din spate, nevasta-mea, fara de care nu reusesc sa fac nimic, intinde o mana, ia hartia din mana doamnei si imi sopteste ca trebuie o copie. Norocul meu ca prin preajma era un “Xerox” si am reusit sa rezolvam.
Ziua urmatoare, civilizat, m-am inscris online la Registrul Auto Roman. Pentru ca motorul meu avea seria mai scurta de 13 cifre a trebuit sa sun la RAR unde o domnisoara extrem de amabila m-a programat pe a doua zi la 9.30 dimineata. Abia atunci am realizat ca, fiind iarna,  urmeaza sa traversez orasul pe motocicleta la -3 grade. Mi-a trebuit o dalta sa pot cobora de pe motor cand am ajuns la RAR, atat de tare am inghetat. Am trecut de portar care mi-a aruncat o privire superioara, am parcat si m-am dus la birouri. De acolo m-au trimit, ghiciti unde, la portar sa imi ridic programarea. Umil, si intelegand in sfarsit privirea lui, m-am intors la el. Condescendent, m-a intrebat “De unde?” Poftim? “De unde?”. Abia a treia oara am inteles ca omul intreba “Beamveu?” Da, da! “Mergeti in spate printre sirurile de masini pana in fata, la linia 2, sunteti programat in 10 minute.” Zis si facut, ma duc cu motorul printre masini, ajung la intrarea in cladire, cand pe usa iese un angajat RAR cu o falca in cer si una-n pamant urland la mine ca ce caut acolo. “Am programare de la 9.30” Imi raspunde nervos ca toti au programare la 9.30. Ok, zic, sa ma intorc la coada? “Nu, lasati-l aici acum si mergeti sa platiti”. Ma inorc la birouri, gasesc casieria unde era ditamai coada, ma asez cuminte si astept. Dupa jumatate de ora in care nu m-am miscat un centimetru, ma duc totusi sa arunc o privire, casieria era goala. Intreb un coleg de suferinta despre situatie si imi zice ca doamna a plecat putin. “Putinul” a mai durat o ora. Cu dovada platii ma intorc la linia 2, dar cladirea era inchisa. Un tanar simpatic imi spune ca au oprit verificarile pentru ca au sedinta. Ma credeti ca sedinta a durat doua ore? Doua ore in care au mai sosit inca 20 de masini. Dupa patru ore de asteptare, vine in sfarsit omul meu de la RAR si imi spune ca se ocupa de motor, sa astept la iesirea de la linia 2. Stau cuminte, iar dupa 15 minute iese si ma cheama la el. “Un numar de mobil, te rog” Poftim, zic in mintea mea? Poate i-am cazut omului cu tronc si vrea sa ma invite la o cina romantica. In speranta unei mese gratis ii dau mobilul cu o usoara ezitare, dupa care il intreb totusi daca e vreo problema. Desigur ca era o problema: modelul motocicletei mele era in baza de date, dar seria respectiva, fiind una limitata, nu, asa ca urma sa mai dureze cateva zile pana primeam hartiile. Cu coada intre picioare, am plecat usor debusolat. Nu a durat chiar doua zile, chiar in ziua urmatoare omul meu m-a sunat sa merg dupa acte. Na, inca un drum pana la RAR, dar fericit ca am hartiile.
Convins ca prin propriile forte nu o sa pot niciodata sa rezolv hartiile, am apelat din nou la forta si cunostintele nevestii ca sa aflam ce acte mai am nevoie. Am facut o lista, muierea s-a dus la Primarie sa ia nu stiu ce dovezi ca nu datorez bani, dar desigur ca trebuia sa merg personal. La Primarie, de cand cu noul primar, totul merge ca pe roate. Imi iau numar de ordine si fericit ma indrept spre ghiseele disponibile. Prezint biletul de ordine zambind, insa farmecul meu a apus demult: “Nu vedeti ce numar scrie sus, pe afisaj? Dumneavoastra aveti nr. 62, acum e 36”, imi spune vorbind ca si cu un prost (ceea ce desigur ca sunt, fara doar si poate). “Fengshueiul” meu dispare brusc, ma intorc si ma asez pleostit pe scaun, iar domnul de langa mine imi sopteste fericit: “Stati linistit, nu dureaza mai mult de doua ore.” Premonitia s-a adeverit, dar m-am mai ales cu o hartie. Na, in sfarsit aveam tot dosarul, dupa ce nevasta Superman resolvase traducerea actelor de cumparare si imi completase cererea. Nu m-am putut programa online decat peste 10 zile, atat de aglomerat e Serviciul de inmatriculari.
In dimineata fatidica, cu dosarelul sub brat, optimist, intru in sediul serviciului ca sa ma trezesc doar cu un grup de vreo 20 de oameni in fata. “What the fuck?!” imi zic in gand, la ce naiba mai ai nevoie de programare? Aflu ca doar doi angajati se ocupa de programari, iar ceilalti doi de cei veniti fara. La zece minute dupa programare, absolut rezonabil, unul dintre angajati ma striga pe nume, ma duc zambind doar ca sa vad ca se aseaza altcineva pe scau in fata mea. In fine, stau cuminte la doi metri, la care angajatul, vadit iritat, ma intreaba ce caut acolo. “M-ati chemat” raspund. “Va rog sa asteptati afara!” Bine, fra’, no problem! Mai stau 15 minute sa ii rezolve omului actele, dupa care ma invita din nou. Ma asez, se uita pret de sapte secunde la dosar dupa care imi arunca hartiile inapoi. “Nu aveti nu stiu ce declaratie, nu aveti nu stiu ce copie, nu aveti dovada de la Finante!” Raman usor descumpanit, la care ma intreaba usor nervos: “Nu intelegeti, nu?” Ii marturisesc ca nu, iar el ia un pix si imi scrie ce lipseste, ca unui analfabet ce sunt. “Dupa ce le aveti, faceti o noua programare online si veniti din nou.” Mai ca imi vine sa urlu. Imi sunt salvatorul (adica nevasta) incep sa plang la telefon, iar ea induiosata suna o cunostinta. Afla ce acte imi mai trebuie, se duce saraca la Finante pentru mine, imi face rost si de restul de acte, dupa care apeleaza la alte pile si mergem neprogramati din nou. In timp ce asteptam, il aud pe amicul la care fusesem cateva zile mai devreme cu actele incomplete adresandu-se unui cetatean: “Stiti ce sunt astea, nu?” Omul, descumpanit, zice ca nu. “Actele prostului. Adica va lipsesc acte asa ca ati venit degeaba, va trebui sa mai veniti o data”. Asa am aflat si ca sunt prost. Sotia si prietenii ei mi-au salvat insa ziua, iar a doua zi eram mandru posesor al numerelor de inmatriculare. Il sun fericit pe fratele meu in Germania sa ma laud ca am reusit inmatricularea in mai putin de o luna, iar el imi raspunde ca boul: “In Germania dureaza jumatate de ora”. Ma enervez si ii inchid telefonul. Ia mai mergeti si dracului, cu Germania voastra, ca nu ati inteles nimic!

 

Anul asta…

Finalizate anul acesta: Suminagashi PM, VG 10 san mai, AEB-L, oase stabilizate, lemne stabilizate, micarta. Urmeaza tecile…

Scrieri

Din seria scriituri pe panza…

Asemanatoare, dar totusi…

Doua cutite ale caror lame au fost forjate aproape consecutiv. Unul din suminagashi white paper, celalalt din otel de arc calit diferentiat. Unul cu maner din corn de cerb, celalalt din lemn de tisa. Unul cu bolster de cupru, celalalt cu bolster din carbon.

Gata cu damasteel-ul pe anul asta

Doua dintre cele mai reusite cutite realizate anul acesta din otel inoxidabil Damasteel si molar de mamut stabilizat. Acum cu teci cu tot.

Doua teci

Gata doua teci pentru doua cutite foarte diferite.

Tanto de colectie

Tocmai am reusit sa fotografiez probabil unul dintre cele mai frumoase cutite pe care le-am realizat si cu siguranta cel mai scump prin prisma materialelor folosite, molar de mamut stabilizat si damasteel. Experienta cu molarul a fost una crancena, in sensul in care mi-am distrus trei burghie de cobalt si mi-am consumat aproape doua benzi ceramice noi ca sa pot prelucra dracia aia de masea de minte a mamutului. Nu degeaba au dominat pamantul o perioada asa de lunga 😉 Vizual, molarul nu are pereche in opinia mea, iar damasteelul model Vinland nu face decat sa ii completeze frumusetea. De cutitul asta nu stiu daca ma despart. Na, ‘om vedea! Pana atunci cateva poze.

Doua din otel inoxidabil

Doua cutite finalizate din otel suedez inoxidabil AEB-L de 3,2 mm grosime. Sunt diferite si ca forma si ca materiale, dar ambele sunt la fel de utile si usor de utilizat. Finisarea lamelor e diferita, precu se vede, unul fiind oxidat si spalat cu pietre.