@Irina Popova

„Vezi perfecţiunea!” Am citit de ceva vreme, într-o carte a lui Neale Donald Walsh, cum că asta ar fi ultima poruncă a lui Dumnezeu, cea de-a 11-a. Privesc fotografiile Irinei Popova şi nu mă mai satur de atâta perfecţiune.

Ştiu că lumea a condamnat acerb atât familia Anfisei, cât şi non-intervenţia fotografei. O porcărie. Eu nu văd decât un înger coborât într- un loc sordid, iar acesta devine brusc paradisiac. Câteodată îngerii chiar vin printre noi. Dar suntem prea orbi şi prea proşti ca să îi vedem.

Până pe la 5-6 ani, copiii sunt maeştri. Dintr-un motiv foarte simplu: încă nu au ego. Sunt puri, sunt autentici, sunt pur şi simplu cum sunt. Dacă vor să se joace, se joacă, dacă vor să râdă, râd, dacă vor să plângă, plâng, iar dacă le e somn, se culcă. Copiii sunt spirite curate. Iar când un astfel de spirit coboară, indiferent unde alege el să coboare, pentru o perioadă de timp locul acela e binecuvântat, el devine paradis. Fără excepţie.
Anisa a ales să se nască într-o familie aflată la marginea societăţii, o familie în care se consumă droguri, se bea alcool şi se ascultă muzică punk dată la maxim. Societatea urăşte şi dispreţuieşte astfel de oameni. Anfisa nu. Pentru ea, vorba unui prieten de-al meu, cei mai buni părinţi din lume sunt propriii ei părinţi. Iar când îi e somn, Anfisa poate să doarmă, indiferent cât de tare e dată muzica.
Anisa a venit să aducă lumină într-un loc mai întunecat. De ce? Poate tocmai din acest motiv. Priviţi imaginile Irinei şi o să vedeţi că Anfisa emană lumină, electrizează. Chiar când nu e în centrul imaginii, toate privirile se îndreaptă spre ea. Fără ea, părinţii ei ar fi fost doar două epave eşuate undeva într-o cameră insalubră. Împreună cu Anfisa, au devenit doi gardieni înaripaţi, gata oricând să sfâşie pe oricine ar atenta la siguranţa Anfisei. Au devenit două fiinţe pline de iubire şi de lumină. Faceţi abstracţie de fumul de ţigară, de gunoaiele aruncate pe jos, de cearşafurile murdare şi de zgomotul asurzitor al muzicii şi o să vedeţi un tablou de o splendoare ieşită din comun. O să vedeţi perfecţiunea. Mulţumesc, Anfisa! Mulţumesc, Irina!
Am participat recent la un discurs al lui Anatol Basarab la o şcoală din Oradea. Le povestea elevilor despre un grup de copii crescuţi în condiţii speciale, într-o şcoală din Rusia. De nişte copii speciali. La o întrunire cu nişte academicieni veniţi într-un fel de inspecţie, unul dintre vizitatori a luat o fetiţă pe genunchi şi a întrebat-o cât fac unu plus unu. Fetiţa a răspuns: „Trei”. Fericit că a descoperit o fisură, academicianul le-a împărtăşit şi celorlalţi prezenţi de faţă „greşeala” fetiţei, faptul că nu se aflau într-un loc chiar atât de special. La care fetiţa a replicat: „La început au fost doar doi, mama şi tata, după care am sosit şi eu. Alege-ţi dumneavoastră pe care dintre ei vreţi să-l eliminaţi, pentru ca unu şi cu unu să facă doi”.

Trăim într-un Zeitgeist în care vechile paradigme se prăbuşesc şi în care, uneori, unu şi cu unu fac trei. Lucrurile nu mai sunt chiar ceea ce par, iar dacă nu vom reuşi să privim dincolo de aparenţe, vom eşua lamentabil. Vezi perfecţiunea!

Text: Harris Wallmen, Photo magazine