Perfectiunea designului

harris September 17, 2015

De cind ma stiu am fost pe fuga. Am avut intotdeauna sentimentul ca nu am terminat ceea ce aveam de facut, ca sunt in intirziere si ca e ultimativ sa rezolv ceva. Si din cind in cind, Dumnezeu, Destinul, Sursa, spuneti-i cum vreti, imi dadea cite o palma peste cap de ajungeam in spital sau imobilizat pentru o perioada mai scurta sau mai lunga de timp, iar treburile urgente pentru care ma trezeam dimineata cu puls crescut se rezolvau de la sine. E, cred, felul universului de a ne spune ca nu e nimic de facut, nimic de dat, nimic de luat, e modul prin care Dumnezeu ne transmite ca totul e perfect, ca scopul suntem noi, nu ceea ce credem ca e urgent de rezolvat.

P1470811-2
Probabil totul a inceput din momentul in care am trecut la program, din secunda in care somnul meu dulce de copil a fost tulburat de o mama nevoita sa ma duca la gradinita pentru a putea ajunge la serviciu. Senzatia ingrozitoare s-a amplificat odata ce am ajuns la scoala. Fiecare trezire de dimineata era insotita de un atac de panica incontrolabil, de o senzatie ca voi intirzia, ca nu mi-am facut tema (ceea ce era adevarat de cele mai multe ori), de o spaima ca nu ma voi ridica la inaltimea asteptarilor. Sentimentul se atenua in timpul zilei, demonii adormeau partial hraniti de vuietul lumii aflata in miscare, doar ca sa renasca parca mai flaminzi a doua zi dimineata. Si asta a continuat si cind am ajuns la facultate, si cind am ajuns la ziar, uneori si in prezent mai simt ecouri, doar ca acum stiu ca sunt plasmuiri. Ca sunt parte a programului de control si imbecilizare la care suntem supusi pentru a functiona ca niste rotite cuminti in mecanismul gigantic pe care il numim societate.
Asa ca, de cind am realizat ca nu reprezint nimic (si in aceeasi masura reprezint tot), ca nu sunt important, (dar ca sunt foarte important), ca disparitia mea nu va duce la colapsul universului sau la disparitia umanitatii, ci doar lumea va muri pentru mine, am inceput sa ma relaxez. Ma opresc in timpul lucrului, pe care continui sa il fac cu disciplina, si respir. Constient. Iar pulsul meu scade pentru ca imi dau seama ca cel mai important lucru nu e ceea ce am de facut, ci ceea ce sunt. Lucrul cel mai important nu e ceea ce fac, ci ceea ce simt. Asa ca, de multe ori, nu-l mai astept pe Dumnezeu sa ma plezneasca stopindu-ma din treburile mele super-importante, ci ma opresc singur. Ca sa ma uit la o pisica, la o frunza, la un deal, la un copil care se joaca. Ma opresc si nu mai fac nimic, pentru ca nu e nimic de facut. Si abia in momentele astea vad perfectiunea designului.