Din punctul meu de vedere, Terra e o fiinţă vie. Cu vase de sânge, cu artere, cu piele, cu oase, cu plămâni, câmp magnetic şi, finalmente, cu suflet. Exact ca noi, poate mai puţin partea cu sufletul. Problema în momentul de faţă e că, spre deosebire de orice alt mamifer de pe planetă, omul nu are nici un fel de adversar, în afară de el însuşi, care să îi limiteze înmulţirea, astfel încât, de la un miliard cât eram la finele secolului XIX, am ajuns în prezent la aproape opt miliarde, iar creşterea continuă, astfel că pentru mama noastră, Terra, lucrurile încep să se complice.

Dacă nimic nu se va schimba, la rata momentană de creştere a populaţiei, la finele acestui secol vom fi – sau, mai degrabă, veţi fi – 11 miliarde. Imaginile lui Marcus Lyon din seria „Exodus” vorbesc în mare parte despre asta. Ce înseamnă asta din punctul de vedere al planetei noastre? Nu prea multe lucruri de bine.

Înseamnă mai multe ace de seringă înfipte în carnea ei, care pompează chimicale în interior sau care extrag sângele ei şi îi produc hemoragii, înseamnă mai multe oceane otrăvite de chimicale şi produse radioactive, înseamnă distrugerea plămânilor ei prin tăierea masivă a pădurilor. Înseamnă acoperirea pieii prin care respiră cu asfalt şi betoane. Înseamnă dispariţia zilnică a zeci de specii de insecte, animale şi plante, traumele psihice şi fizice ale tuturor necuvântătoarelor care sunt chinuite şi ucise ca să avem ce mânca şi cu ce ne îmbrăca, sau pur şi simplu pentru divertisment. Privită de la o oarecare înălţime, situaţia pare disperată şi scăpată complet de sub control. Părem un fel de virus pentru mama noastă, un fel de parazit tot mai perfecţionat la a produce daune, la a produce traumatisme. Desigur, acesta este doar un mod de a privi lucrurile. Extraordinar de multe lucruri fabuloase şi splendide sunt legate de fiinţele umane, singurele capabile la a reflecta la propria măreţie sau decădere. Las însă în seama altora să vorbească despre toate aceste lucruri frumoase, eu mă simt mai mult precum Shiva, zeul distrugerii.

Suntem parcă predestinaţi, prin modul nostru de viaţă modern, tot mai tehnologizat şi mai aseptic, să ne ucidem, încetul cu încetul, mama. Deşi sunt convins că la nivel mondial se duc campanii serioase de limitare a creşterii populaţiei, prin otrăvirea alimentelor cu tot felul de chimicale, prin producerea infertilităţii, prin răspândirea intenţionată a unor viruşi, prin războaie, nimic nu pare să oprească tăvălugul numit umanitate. Poate doar îl încetineşte puţin.
Ei, şi acum dilema căreia din păcate nu am fost capabil să îi găsesc răspunsul, deşi am întârziat scrierea editorialului până în ultima clipă: cine poate decide că destul e destul? Cine poate stabili că omul e prea mult, cine poate hotărî cine să moară şi cine să trăiască?

Nu am găsit nici un fel de răspuns. În orice caz, nici un răspuns de pe planeta noastră. Şi ceva straniu s-a întâmplat. M-a cuprins o linişte ciudată. Liniştea aceluia care priveşte inexorabilul cu detaşare, cu beatitudine. Poate că în tot acest covor de distrugeri, de drame, de extazuri, de războaie, de simfonii, de dureri şi tragedii, poate că există un sens nevăzut şi straniu, un sens care îmi scapă. Am început brusc să privesc toată această tragedie cu detaşare, ca pe cel mai mare mister pe care mi-a fost dat să îl întâlnesc. Am decis să nu mai judec. Pe nimeni şi nimic. Doar să contemplu, dacă mi se permite. Poate că toată această lume materială nu e decât o iluzie supremă pe care o luăm prea în serios. Mă duc afară să mă uit la primăvară…