În căutarea maestrului

Yangon, Myanmar Lethwei - Let Wei Burma Boxe.

Fotografiile lui Vittore Buzzi sunt despre tineri şi adulţi care luptă. Sistemul în care se antrenează nu e important, decât poate pentru pitorescul imaginilor. Întrebarea firească pe care şi-o pune oricine este care e scopul lor. Pentru ce se supun la chinul antrenamentului istovitor, al loviturilor, al accidentărilor, al durerii? Răspunsul e foarte simplu. Dincolo de dorinţa de a deveni mai puternici, mai rezistenţi, toţi vor un singur lucru: să afle cine sunt.

Artele marţiale au rămas printre ultimele sisteme de iniţiere şi autocunoaştere din perioada modernă. Ca sistem, ele au apărut în perioada feudală, în momentele de pace, când nobilii aveau nevoie de o ocupaţie pentru odraslele lor. Astfel, o serie de maeştri a dat naştere unor discipline şi unui cod numit generic Bushido, calea luptătorului. Majoritatea artelor marţiale au ca principii de bază disciplina, antrenamentul fizic şi mental riguros, respectul pentru toţi ceilalţi oameni, pentru natură şi pentru divinitate. Prin antrenamentul în dojo, elevul învaţă în primul rând să îşi cunoască limitele, cele fizice, apoi cele mentale şi spirituale, şi încearcă în permanenţă să le depăşească, să se ridice deasupra acestora pentru a afla cine este. Durerea, repetiţiile infinite ale tehnicilor, competiţiile, examenele devin astfel maeştri pentru tânărul angajat pe calea Budo. Pentru că durerea şi suferinţele sunt printre cele din urmă metode de a învăţa ceva, de a înţelege. Cât de multe poţi înţelege stând întins pe canapea şi privind televizorul, cu tot spectacolul lui grotesc şi cu divertismentul fabricat de alţii? Nimic.
Fotografiile lui Vittore surprind parte a acestui proces alchimic, de transformare a umanoidului în om. În timp ce lupţi, nu poţi trăi nici în trecut, nici în viitor, pentru că altfel o să fii făcut knockout. Trebuie, cu toate simţurile treze, să trăieşti în prezent, în aici şi acum, şi trebuie să reacţionezi. Şi astfel, tânărul luptător învaţă că de fapt toată viaţa este doar o înşiruire de momente aici şi acum, şi învaţă că trebuie să trăiască tot timpul aici şi acum, fără o minte nostalgică după trecut sau anxioasă pentru viitor, pentru că acestea nu există. Trecutul a trecut, iar viitorul încă nu a venit.
Trăind în permanenţă în umbra sabiei, tânărul practicant meditează zilnic la moarte, iar astfel calitatea vieţii lui se îmbunătăţeşte, pentru că devine conştient. Majoritatea devine conştientă de splendoarea unei ploi, de zâmbetul unui copil sau de dragostea mamei abia când e prea târziu. Şi astfel, cea mai importantă calitate pe care o poate cultiva un om, recunoştinţa zilnică pentru tot şi toate, e pierdută, iar în timp ea e înlocuită de remuşcări, păreri de rău şi amărăciune.
Imaginile lui Buzzi îmi vorbesc despre o lume care va dispărea încetul cu încetul, odată cu disparţia dorinţei de autocunoaştere. Îmi vorbesc despre un templu în care tinerii intră temători, ca prin durere şi transpiraţie să iasă prin uşa din faţă a dojo-ului ca bărbaţi adevăraţi, cu tot ceea ce înseamnă asta, forţă şi compasiune, luciditate şi afecţiune, conştienţă şi recunoştinţă.

Ai ceva de spus