Nu imi place sa vorbesc despre creatiile mele, dar cu asta ultima e ceva aparte. De obicei, inainte sa incep sa lucrez la ceva, ca e pictura, ca e sculptura, am o idee aproximativa unde vreau sa ajung, dar in general ma razgandesc de o mie de ori pe parcurs, iar rezultatul e total diferit fata de ideea initiala. Nu a fost cazul acum. Imaginea lucrarii asteia mi-a aparut in vis. Limpede. Am lucrat la ea cu senzatia ca sunt doar mana cuiva, ca sunt doar un executant. Si a iesit exact cum am primit-o-n vis. Cranii am mai sculptat, ma fascineaza perfectiunea designului, dar lucrarea asta e aparte in sensul ca am sentimentul ca nu imi apartine.
Nu dau sfaturi, le urasc, mai ales nesolicitate. Dar cred ca e imperativ sa intelegem ca Pastele acesta trebuie sa fie diferit daca nu vrem sa regretam cand toata povestea acesta va trece. Si va trece, dar important e cum. Daca o bagatelizam si nu o luam in serios, iar romanii au talentul asta, daca ne apucam sa ne vizitam intre noi, sa ne vizitam parintii, cei care-i mai au, rudele, prietenii, ca doar asa e obiceiul, riscul major e ca virusul sa se raspandeasca brusc la atat de multa lume, la oameni vulnerabili, incat sa sufocam un sistem medical care oricum functioneaza la limita. Riscul a ca mult mai multi oameni sa moara din neglijenta noastra, din neputinta de a fi disciplinati. Si nu putem, imi vad in continuare vecinii socializand, vizitandu-se, e greu sa stai naibii cateva zile pe curul tau. La un moment dat sau altul, probabil o sa ne imbolnavim cu totii, dar conteaza ritmul in care se va intampla. Pandemia va trece. Cum? Depinde de noi. O sa ne putem privi in oglinda si sa spunem ca am facut tot posibilul sa nu raspandim boala, sa nu ii punem pe altii in pericol, sau o sa regretam? Cam atat. Cred ca lucrarea asta mi-a fost trimisa ca un avertisment, imi indeplinesc minora misiune si o arunc in public. “Şi precum voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi asemenea” Luca