Despre pictura putin

11216620_1085635504882947_5332484008756902213_o 14711467_1085635461549618_7974303258780878066_o

Am descoperit foarte devreme, probabil in urma cu peste 20 de ani, in urma unei intalniri cu unul dintre artistii mei favoriti, Yves Klein, ca o culoare te poate transpune in transa. Desigur, pictam si inainte, si tot abstract, nonfigurativ, insa pina la aceasta intalnire, pus fata in fata cu o serie de picturi ale artistului francez la Pompidou (aveam sa aflu ulterior ca Yves Klein era judoka, avea 5 dan in judo si era unul dintre pionierii acestui sport in Franta) nu am crezut cu adevarat in functia religioasa a unei lucrari de arta, in functia ei  transcedentala.
A fost un moment marcant pentru mine, am realizat instantaneu ca orice pictura, orice lucrare figurativa, orice lucrare care reprezinta ceva, un obiect, un peisaj, un portret, indiferent cat de buna este, va ajunge inevitabil sa ma plictiseasca.
Pictura e un dialog pentru mine. E un dialog cu mine insumi, cu creatia, cu sursa. Nici macar nu ma mai straduiesc sa inteleg ceva, am realizat relativ devreme ca, cel putin pentru mine, acest lucru e imposibil. In schimb caut ceva, ceva ce nu pot numi, ceva ce am uneori impresia ca descopar, ca intrezaresc, ca apoi sa fiu dezamagit, ca apoi sa fiu din nou uimit si uite asa fug de la o lucrare la alta.
Pictura mea e gest. E actiune si e suprapunere. Pe masura ce scriu imi dau seama ce ma enerveaza sa incerc sa inteleg, e ca si cum as descrie o relatie despre care stiu ca nu pot vorbi pentru ca as zgaria doar suprafata. Pentru mine, pictura buna e ilogica, dincolo de abstract, e absurda. Nu stiu ce face sa fie o lucrare sa fie buna, dar o pot recunoaste instantaneu prin faptul ca trezeste in mine un sentiment religios, imi ofera o fereastra spre interior, spre o zona spre care am acces doar rareori cand intru intr-o biserica, intr-un templu buddhist, in dojo, intr-o padure sau, uneori, cind ascult muzica.
Imi place actul in sine, de a picta, pentru ca necesita solitudine.  Imi ofera cea mai buna scuza de a cultiva solitudinea. Si spun solitudine pentru ca e o diferenta enorma intre aceasta stare si singuratate, care are conotatii negative, de suferinta. Pentru mine solitudinea e celebrare, extaz, iar uneori culoarea ma ajuta sa exprim cate o frantura din acest inexprimabil.
Pictura e prilej de meditatie, insa nu doar pentru cel care o realizeaza, ar trebui sa fie si pentru privitor. O lucrare traieste prin ochii, prin mintea, dar mai ales prin sufletul, prin intuitia celui care o priveste. E nevoie insa de timp, trebuie sa iti acorzi mai mult decit cateva clipe pentru a privi, pentru a intra, pentru a patrunde, pentru a rezona. Iar oamenii nu mai au timp.

Ai ceva de spus