Ce îl poate împinge pe un contabil să intre într-una dintre cele mai dure competiţii de luptă din lume? Ce îl poate face pe orice bărbat, tânăr sau matur, să îşi dorească să lupte în orice sistem, mai dur sau mai puţin dur? Chiar dacă printre cei care caută schimburile de lovituri se regăsesc uneori brute pur-sânge, pe majoritatea îi motivează un singur lucru, la nivel conştient sau subconştient: dorinţa de a se cunoaşte pe sine, setea de libertate şi, cel mai mult, momentele de extaz, de beatitudine şi liniştea dumnezeiască ce însoţesc fiecare final de luptă. Momentul în care ai certitudinea că eşti mult mai mult decât acest corp şi că aparţii divinităţii.

Mi-au plăcut foarte mult imaginile fotografului Alexander Taran, cu Strelka, luptele de stradă specific ruseşti din Sankt Petersburg. Deşi unele prezintă şi aspecte mai dure, din mijlocul luptei, tânărul artist s-a concentrat foarte mult pe momentele-cheie dinainte şi mai ales de la finalul confruntării. Şi acestea sunt vitale, pentru că, deşi pentru un neiniţiat e greu să conceapă ce ar putea determina o fiinţă umană să se supună unei confruntări aproape letale, ele sunt elementele esenţiale pentru a putea înţelege misterul luptei.
Din punctul meu de vedere, cei mai mulţi dintre oameni dorm toată viaţa. Nu în sens literal, desigur. La nivel mental şi emoţional, există un permanent zgomot al gândurilor şi sentimentelor care vin şi pleacă, un clipocit permanent, un bruiaj care nu le permite niciodată să privească în adâncime. Nimic care să le facă mintea să se oprească din proiectat aşteptări, din nemulţumiri, din frustrări, din dorinţe inutile şi spaime. Şi din acest motiv, cei mai mulţi oameni trăiesc degeaba, fără a-şi dori măcar acces la cine sunt cu adevărat, de unde vin şi unde pleacă. Cei mai mulţi îşi doresc siguranţă, dar siguranţa nu te va duce niciodată niciunde. Viaţa însemnă risc şi asumarea riscurilor, aruncarea în gol. Altfel, ai putea la fel de bine să mori.
La un anumit nivel, conştient sau mai puţin, toţi cei care aleg lupta ştiu asta. Nu există prea multe metode mai eficiente în lume decât lupta, pentru a provoca o furtună majoră la nivel mental şi emoţional. Scopul nu este însă acesta. Lupta e o metodă de autocunoaştere, poate cea mai primitivă dintre toate, poate cea mai eficientă. Un pahar cu apă tulbure nu se scutură pentru a tulbura apa mai mult, ci pentru a se limpezi. Furtuna nu e apreciată pentru distrugerile pe care le aduce, ci pentru momentele de linişte totală de după. Niciodată marea nu e mai liniştită şi mai limpede ca după un uragan.
Înainte de luptă, emoţiile ating un prag suprem. Fiecare celulă din corp îţi spune să renunţi, să cauţi siguranţa, să fugi de acolo. Dar ceva din tine se opune. Iar dacă reuşeşti să faci saltul în gol, câştigi tot. Te naşti a doua oară. În timpul luptei, mintea se goleşte complet de gânduri. Ajungi la acel „no mind” despre care vorbesc maeştrii japonezi, fără de care nu vei putea niciodată nici să lupţi cu adevărat, nici să învingi. Oricum, finalmente, singurul pe care trebuie să îl învingi eşti tu, cel cu spaime, cu frici, cu angoase. Cel care eşti cu adevărat nu poate fi învins niciodată, şi nici distrus, pentru că e nemuritor. La finalul luptei, că ai câştigat sau nu, intervine ceva monumental, ceva greu de înţeles pentru cei care nu au încercat niciodată să intre în arenă. Liniştea. Furtuna a trecut, apa e limpede şi se poate vedea până la adâncimi inimaginabile. Senzaţia e dincolo de cuvinte, dar odată experimentată, ea nu se uită niciodată. Rămâne alături de tine până în ultima clipă, despre care acum ştii cu siguranţă că oricum nu e ultima. Iar asta merită cu siguranţă câteva vânătăi sau chiar câteva oase rupte.