„Sunt liber”. Câţi dintre noi pot afirma asta cu certitudine? Dacă mâine se închide la ABC, de unde îţi mai procuri mâncarea? Dacă se opreşte apa la robinet, de unde mai bei apă? Dacă dispare mall-ul, de unde te mai îmbraci? Dacă te atacă cineva pe stradă, ce poţi să faci? Oamenii fotografiaţi de Francesco Mastalia au răspuns la toate aceste întrebări.

Personajele lui Mastalia au decis să îşi ia propriul destin în mână. Au decis că cea mai bună şi mai sănătoasă mâncare e cea pe care şi-o cultivă şi gătesc ei, că nu ai nevoie de mai mult de un rând sau două de haine şi că, la o adică, proprietatea şi stilul de viaţă trebuie apărate cu preţul suprem. Oamenii lui Mastalia sunt cu câţiva paşi mai aproape de libertate decât restul omenirii, caractere ciudate, crescute într-o grădină zoologică având garduri invizibile şi lese transparente. Vrem sau nu să recunoaştem, suntem totalmente dependenţi de societate şi de bunurile pe care ni le oferă aceasta. În schimb, aceasta nu are nevoie decât de un singur lucru: de libertatea noastră.
„Sunt liber!” Ce glumă proastă mi se pare, când aud cuvintele astea minunate în gura tuturor adormiţilor crescuţi cu hamburgeri şi îmbrăcaţi de la Zara. „Sunt liber!”, urlă toţi cretinii care stau la cafenea la colţul străzii şi discută politică sau fotbal. Eşti un mare bou, asta eşti, liber nicidecum.
În delirul nostru modern, avem apoi impresia că cea mai bună mâncare e eventual cea venită de peste mări şi ţări, mâncarea exotică, cu arome şi gusturi de Orient Îndepărtat. Studii recente au demonstrat că cea mai sănătoasă mâncare pentru om este cea care creşte în locul unde s-a născut. Corpul o recunoaşte, îi recunoaşte energiile, o poate asimila cu bucurie, cu uşurinţă. (Informaţia ar trebui poate să ne pună puţin pe gânduri, dar mă cam îndoiesc că o va face.)
Din acest motiv şi din multe altele, îi respect foarte mult pe cei preocupaţi de ceea ce pun pe masă, pe cei care învaţă cum se cultivă o roşie sau un cartof, pe cei care învaţă cum se coase o haină sau cum se construieşte un arc, pe cei care se antrenează pentru a se putea proteja la nevoie pe ei şi pe cei apropiaţi lor, pe cei care au respect pentru hrana pe care le-o oferă pământul ţării lor.
Înseamnă asta că se pregătesc pentru un sfârşit apocaliptic, pentru vremuri de restrişte? La o adică, poate însemna şi asta, dar semnifică mult mai mult decât atât. Înseamnă conştientizare. Dacă o să cultivi o roşie, o să preţuieşti mult mai mult roşiile cumpărate din piaţă de la ţărani. Dacă o să coşi o haină, o să apreciezi mult mai mult haina pe care o cumperi de la mall, iar dacă înveţi să te aperi, poţi merge mult mai liniştit pe stradă, ştiind că poate la un moment dat o să poţi ajuta pe cineva care are nevoie de tine. Înseamnă să nu mai fii neputincios, pentru că societatea de asta are nevoie, de neputincioşi dependenţi în totalitate de ea.
Conştientizarea duce într-un final la recunoştinţă, iar recunoştinţa e cea mai frumoasă rugăciune pe care o cunosc, cel mai pios semn pe care i l-am putea adresa lui Dumnezeu pentru toate câte ni le oferă. Conştientizarea te face să nu mai trăieşti ca o vită care, în anticamera abatorului, are impresia că e liberă.
H.W (Editorial Photo iulie 2014)