Cu mult timp in urma, prin 1998, in perioada in care lucram ca tinar reporter la “Jurnal bihorean”, am trecut printr-o intimplare aparent minora, aparent nesemnificativa. In timp, amuzantul eveniment mi-a revelat insa atit de multe.

Cind patronul nostru, un tip intelept de care mi-a fost intotdeauna drag pentru ca isi aprecia angajatii ca pe propriii prieteni, dorea sa ne mai mustruluiasca pentru lipsa de entuziasm, pentru randamentul scazut, ne aduna pe toti si ne atingea putin. O facea insa intotdeauna cu tact, cu inteligenta si umor. Si de cele mai multe ori functiona. Cel putin o vreme.
Intr-una din aceste sedinte, intre reprosurile pe care ni le-a adus, povesteste intregii redactii, si nu eram putini in vremea aceea, in jur de 25 de jurnalisti, cum din masina care il aducea la birou l-a vazut pe tanarul Harris proaspat promovat pe “sectorul” politie (un sector important pentru orice ziar), traversind agale asa-numitul Pod al intelectualilor si oprindu-se pe la mijlocul lui pentru a privi apa sprijinit de balustrada.
In fiecare zi, dupa sedinta de redactie si traditionala cafea la “Groapa” (cunoscatorii stiu mai bine despre ce locatie e vorba) ma indreptam spre sediul politiei, la biroul de presa. Si in fiecare zi, fara exceptie, aveam obiceiul de a ma opri cite 10 minute, cateodata mai mult, la mijlocul podului pentru a privi apa, pestii, salciile de pe malul Crisului. Imi imaginez acum cam cum a aratat imaginea asta in ochii unui patron care avea nevoie de un reporter agil, vigilent, iute de pas mai ales pe un sector dinamic cum era politia: catastrofal! Si nu era vorba ca nu imi faceam meseria cum trebuie, insa imaginea asta…
Povestea lui a iscat hohote de ras in redactie si dezastru in sufletul meu, cel putin pe moment. Acum, la aproape 20 de ani de la evenimentul respectiv, dupa aproape la fel de multi ani de presa, dar si de introspectie, realizez ca punerea pe tapet a acestei imagini in fata colegilor mei m-a facut sa reflectez la faptul ca s-ar putea sa fiu defect pentru societatea asta hiperactiva, super-grabita, mereu pe fuga. Si concluzia a fost ca nu eu sunt defect, ci lumea. Lumea care se invirte fara noima, ca un mecanism stricat pus pe fast forward, fara a se opri nici macar o clipa pentru contemplatie, pentru observatie. Si lumea nu se opreste, cel putin la nivel individual, decit cind e prea tirziu, cind te loveste o boala, cind ajungi in spital, pe patul de moarte sau si mai rau, cind crapi. Nu am fost niciodata avid de actiune totala si cu siguranta ca momentele de contemplatie depasesc cu mult partea activa din viata mea. Doar asa pot fi creativ, doar asa imi pot onora atit creatorul, dar mai ales martorul din mine, observatorul. Iar pentru mine unul nu poate exista fara celalalt. Doar asa imi pot gasi echilibrul sufletesc, undeva pe linia subtire dintre actiune si contemplatie. La mai bine de 20 de ani de la evenimentul respectiv, privind in urma, chiar daca nu a vrut sa imi faca un compliment, patronul meu exact asta a facut: m-a ajutat sa inteleg, sa devin constient, mi-a desenat imaginea celui mai frumos compliment. Multumesc, Olimpiu!

foto: prietenul meu, Ovi Pascu de care mi-e dor!