Let go

De când mă ştiu m-au impresionat mamiferele sau păsările care rămân pereche toată viaţa. Mi se părea ireal ca o pasăre cum e spre exemplu lebăda să rămână toată viaţa cu acelaşi partener, iar după moartea lui să prefere singurătatea. Lupul e un alt exemplu din această categorie. Omul, pe de altă parte, are căile lui neştiute de nimeni. De aceea, foarte rar, când întâlnesc o poveste cum e cea istorisită de imaginile lui Alexander Kirchuk, sunt emoţionat până la lacrimi.

Sunt corigent la tot ceea ce însemnă recunoştinţă, fidelitate, ataşament sau grijă pentru alţii. Şi, deşi am constatat acest lucru de nenumărate ori cu frustrare, probabil că nu o să mă schimb niciodată. Probabil acesta e şi motivul pentru care am o admiraţie totală pentru copiii care au grijă de părinţii lor până în ultima clipă, de soţia care îşi îngrijeşte soţul până la moarte, de fraţii sau prietenii care renunţă la absolut tot din dragoste pentru celălalt. În teorie ştiu că acestea sunt singurele valori importante din această viaţă, eventual însumate în acest singur cuvânt: dragoste.
„Never let you go” e povestea rară şi frumoasă a unui bătrân medic ce are grijă de soţia lui, bolnavă de Alzheimer, timp de mai mulţi ani, zi de zi, clipă de clipă, cu o dragoste şi o hotărâre de neclintit. E ceva aproape supraomenesc, cel puţin în accepţiunea mea, una dintre cele mai frumoase poveşti pe care le-am văzut. Cu deosebirea că aceasta e cât se poate de reală. Cadrele sunt lipsite de tragicul inerent situaţiei şi sunt dominate de o linişte şi un calm din altă lume. Prezenţa fotografului e insesizabilă şi veţi descoperi în reportaj motivul.
„Never let you go” e o poveste din care cu toţii putem învăţa câte ceva. Privind imaginile şi reflectând asupra lor am descoperit ceva surprinzător. Fiinţa mea interioară îmi spune în permanenţă „let go”. Dacă lecţia ataşamentului şi a recunoştinţei o învăţăm toată viaţa, unii cu mai mult succes, alţii cu mai puţin, lecţia renunţării e una aproape inexistentă. Tendinţa mea perpetuă, cea care probabil m-a şi făcut să pic examenul loialităţii şi al recunoştinţei de atâtea ori, a fost spre renunţare. La orice tip de ataşament: faţă de familie, faţă de părinţi, faţă de prieteni, faţă de orice tip de relaţie, faţă de orice tip de pasiune sau identificare. Am simţi întotdeauna că în momentul în care deja există două persoane, apar proiectări şi aşteptări, amăgiri care vor conduce întotdeauna spre dez-amăgiri. O relaţie autentică nu poate apărea decât între doi maeştri care nu au nici un fel de aşteptări unul de la celălalt, ca două entităţi care nu aruncă nicio umbră. Şi unde să găseşti astăzi un maestru, darămite doi?

Aşa că pentru mine „let go” a fost întotdeauna cea mai importantă lecţie de urmat. „Let go” la orice aşteptare, „let go” la orice proiecţie şi protecţie, „let go” la orice dorinţă, la orice posesie şi – lecţia supremă – „let go” la tine însuţi. Deşi, dacă stau şi reflectez mai adânc, sunt repetent şi la clasa aceasta. (Editorial Photo magazine , editia noiembrie 2012)


foto: Alexander Kirchuk

Ai ceva de spus