Ca să priveşti liniştea, trebuie să fii liniştit. Altfel, aceasta va trece pe lângă tine ca şi când nu există. Sau, mai bine zis, ca şi când tu nu exişti. Ca să priveşti o imagine din portofoliul lui Michael Kenna, trebuie să te pregăteşti, să devii meditativ, să respiri adânc. Altfel, le vei rata şi vei deveni precum personajele din „Izbăvirea lui Wang-Fo”: Oamenii de aici nu sunt făcuţi să se piardă înlăuntrul unui tablou.”
Am avut o oarecare dispută în redacţie legată de preferinţa pentru imaginea de copertă. Cu riscul de a face coperta invizibilă pentru majoritatea, pe copertă va fi o imagine din portofoliul central al revistei, realizat de Michael Keena. Despre fotograf nu trebuie să spun prea multe, pasionaţilor de fotografie cu siguranţă le este familiar. Vreau să vorbesc despre altceva, despre o experienţă pe care am avut-o cu un tablou. Yves Klein, pictorul francez reprezentant al stilului neomodernist, mi-a fost dintotdeauna printre preferinţe. Albastrul nu a fost niciodată culoarea mea favorită, însă lucrările lui Klein, realizate cu acel IKB inconfundabil, m-au captivat dintotdeauna. În urmă cu cinci ani, aflat în vizită la Paris, fratele meu mi-a făcut o surpriză. “Mergem la Pompidou”, dar nu mi-a spus pentru cine. La intrare am aflat. Era vorba despre Yves Klein. Eram în extaz, nu mai văzusem până atunci un original, doar reproduceri din albume şi imagini pe internet. Ei şi aici începe cu adevărat povestea, deşi nu sunt prea multe de spus, e o poveste goală, fără cuvinte şi fără personaje, la fel ca imaginile lui Kenna.
Ajuns în faţa unei lucrări, de dimensiuni generoase, de 4/4 m, m-am aşezat pe o bancuţă şi am privit. Dacă nu aţi văzut niciodată un original al lui Klein, vă recomand din tot sufletul. Albastrul folosit (International Klein Blue) e unul absolut special, creat după multe chinuri şi strădanii împreună cu specialişti de la compania farmaceutică Rhône Poulenc. Funcţia lui principală este să te răpească. La propriu. Am rămas cu ochii fixaţi în acel albastru şi am părăsit încăperea. Am fost transportat. M-am trezit în momentul în care undeva departe mi-am auzit fraţii râzând. “Vii odată că am merge şi noi să mâncăm”. M-am uitat la ceas. Înţepenisem în faţa tabloului 45 de minute. Doar când am vrut să mă ridic, iar picioarele nu mă mai ascultau din cauza amorţelii, mi-am dat seama că pentru o anumită perioadă de timp încetasem să exist. Timpul dispăruse. Spaţiul dispăruse. Şi odată cu ele, şi eu.
Fotografiile lui Kenna au nevoie de timp pentru a putea fi privite cu adevărat. De timp şi linişte. Ceea ce majoritatea dintre noi nu mai avem însă, din păcate.
Editorial Photo magazine mai 2014