Oiabun-Kobun

În bestseller-ul „Zoomenirea”, o radiografie teribilă a societăţii umane contemporane, Desmond Morris afirmă că în marea menajerie citadină toată lumea se află în căutarea unui statut. Pentru cei mai mulţi, acest obiectiv se atinge cel mai uşor prin identificarea cu un grup. Niciunde acest lucru nu se simte mai acut ca în Japonia, iar probabil cea mai de temută organizaţie din care poţi face parte e Yakuza.
Secretul miracolului japonez – cum l-au numit unii, în încercarea de a desluşi tainele ascensiunii economiei nipone de după cel de-al doilea război mondial – este, din punctul meu de vedere, relaţia străveche oiabun – kobun (părinte – fiu). Chiar dacă, teoretic, acest tip de relaţie a culminat în perioada feudalismului, a samurailor şi shogunilor, aproape că nu există în prezent vreo companie sau firmă din Ţara Soarelui-Răsare care să nu funcţioneze pe acest principiu săpat parcă adânc în AND-ul nipon. Japonezul de rând crede cu adâncă smerenie şi respect în şeful lui, în cel care îl conduce şi pentru care e aproape oricând gata de sacrificiul suprem. Cu siguranţă, nu are nimic de-a face cu linguşeala de tip românesc, care nu precede, vorba unui mare istoric român, decât o trădare şi un cuţit în spate.
Japonia a ajuns unde este azi pentru că japonezii cred cu adevărat în şeful lor şi îl urmează oriunde, până în pânzele albe. Relaţia aceasta, de tip oiabun – kobun, presupune însă responsabilităţi din partea ambelor părţi, nu doar din partea slujitorului.
Acelaşi tip de relaţie e întâlnit în toate sălile de arte marţiale sub denumirea de sempai – kohai (maestru – elev). În aceeaşi măsură în care elevul trebuie să îşi respecte şi să urmeze întru-totul indicaţiile maestrului, în aceeaşi măsură maestrul are o responsabilitate uriaşă în ceea ce priveşte siguranţa şi evoluţia fizică şi spirituală a elevului său.
Niciunde însă această relaţie nu e mai vie decât în sânul uneia dintre cele mai temute organizaţii criminale din lume, Yakuza.

Fondată, se pare, în perioada feudalismului de către ronini, samurai rămaşi fără stăpâni, care, pentru a supravieţui, au pus stăpânire pe tot ceea ce însemnă jocuri de noroc, prostituţie şi droguri, Yakuza reprezintă un fenomen de temut şi în Japonia modernă. Identificarea, o componentă vitală a societăţii japoneze, cu cea mai periculoasă organizaţie presupune, desigur, anumite beneficii, dar şi reguli extrem de stricte, a căror încălcare se sancţionează cu pedepse extreme, iar câteodată chiar cu sacrificiul suprem, Sepukku. Tăierea unei falange de la degetul mic, una dintre cele mai uşoare pedepse menite a recâştiga onoarea celui care a greşit, se pare că îşi are originea tot în perioada  feudală, când un astfel de handicap îl dezavantaja pe cel implicat să mânuiască sabia cu aceeaşi măiestrie.
Fotografiile lui Anton Kusters ne introduc în această lume misterioasă, plină de reguli şi ierarhii, de violenţe şi profituri, a clanurilor Yakuza. Un insight cum nu avem ocazia să vedem prea des.

 

Ai ceva de spus