Puterea Mamei

“Niciodata nu e prea tarziu sa iti traiesti copilaria”. Asta mi-a spus fratele meu cand a vazut ca e a nu stiu cata dimineata in care ma trezesc cu noaptea in cap sa ma duc sa ma dau cu skate-ul pe noul pump-track din Oradea. Iar, surprinzator, desi trebuie sa fiu recunoscator firmei Hornbach si Primariei, actorul principal e cineva mult mai surprinzator.

M-am nascut in anii 70 , ceea ce inseamna pentru multi rock and roll, hippy si skateboard. Pentru mine au insemnat mai mult skateboard decat altceva. Cand am dat admitere la liceu am facut-o pe mama sa imi promita ca imi cumpara un skate daca intru. Si am intrat. Mama s-a tinut de cuvant si uite asa am inceput sa ma dau pe skate, o copie comunista, rudimentara, foarte grea, dar functionala. Traind in Sibiu, am dat de cea mai frumoasa gasca de skateri, majoritatea sasi si unguri, dar si cativa romani cu care ma dadeam zi de zi pina seara tarziu in Parcul Sub Arini. Nu existau rampe sau skate-parcuri, asa ca eram asi la slalom si la pumping. Si cateodata dadeam cate o fuga pe Transfagarasan cu longboardurile pe care ni le construiam singuri. Rampe vedeam doar pe casete video. Era perioada in care in California adolescentii se dadeau in piscine abandonate sau prin canale de beton secate. Visam noaptea la o rampa. Ca sa intelegeti nivelul disperarii trebuie sa povestesc neaparat ceva. Intr-o zi, cand mama era la serviciu, l-am cooptat pe fratele meu si am sapat o groapa in fata blocului. Desigur skate-ul nu ruleaza pe pamant, asa ca am demontat spatele dulapului de haine al mamei mele, in speranta ca nu va observa. Problema a fost ca rampa de 2 metri nu a functionat deloc, iar dulapul…cand l-a deschis mama prima data s-a prabusit pentru ca nu mai avea nici o integritate structurala. A fost dezastru si cu mama, care a facut o criza de nervi, si cu vecinii care au venit sa ii bata la usa sa astupam rapid groapa pana nu ne reclama. Erau alte vremuri. Si asa am ingropat si visul de a ma mai da pe o rampa. Am ajuns apoi pe la 30 de ani prima data pe o rampa in Germania, iar la prima coborare mi-am fracturat glezna oribil. Am stat imobilizat in gips trei luni. Pe skate am continuat sa ma dau pe tot parcursul vietii, insa de la rampe imi luasem adio. Ca sa ma anunte nevasta intr-o zi ca la Oradea s-a construit o rampa, un pumptrack profi. Nu am stiut cum sa ajung mai repede acolo, era ca un vis din care imi era frica sa nu ma trezesc, nu imi venea sa cred. Rampa e magnifica, si pentru prima data in viata am reusit sa ma dau pina nu m-au mai tinut picioarele si respiratia. Nivelul de recunostinta la adresa Primariei era maxim, desi pana atunci sportul aproape nu existase in viziunea conducerii orasului. Apoi am aflat ca finantarea rampei a fost suportata de Hornbach, jos palaria domnilor, ati facut o gramada de copii si tineri fericiti, si ati adus un batran, pe mine, in extaz. Povestea interesanta aveam sa o aflu de pe net, unde am citit ca ideea rampei a fost a unei mame, o oradeanca ce lucreaza la primaria din Dusseldorf, si care, venita in vizita cu copiii ei, adolescenti si-a dat seama ca acestia nu au ce face in Oradea, nu au aproape nici un loc in care sa se poata misca specific varstei lor. Asa ca a luat legatura cu primaria si a reusit ceea ce eu nici nu visam, ceva imposibil: instalarea unui pumptrack de vis la Oradea. Si lucrurile nu se opresc aici, in viitorul apropiat vor mai fi construite inca trei pumptrack-uri la Oradea, e ceva ireal! Si toate acestea datorita unei mame care a vrut ceva mai mult pentru copiii ei. Am realizat inca o data, daca mai trebuia, ca nu exista in univers nici o alta forta care sa se compare cu iubirea materna. V-as imbratisa daca as putea, Doamna! In fiecare dimineata in care ma bucur de rampa si fac plecaciuni si cand ajung acolo si la plecare. Ma plec in fata Dumneavoastra si va multumesc ca i-ati mai dat sansa unui batran sa se bucure inca putin de un vis al copilariei! Mother power!

Ai ceva de spus