Cred ca am citit prima data despre iluminare pe la vreo sapte ani. Uau, mi-am zis, adica exista oameni care vad totul intr-o alta lumina, pentru care nu exista suparari si care inteleg totul, toate misterele universului? Pai, vreau si eu. Si de atunci am tot citit vreo 30 de ani despre iluminare, insa iluminarea nu se obtine citind ( cel putin asa am citit), m-am antrenat aproape 30 de ani intr-un dojo, iar asta a ajutat putin mai mult, cu toate astea, in afara de momente in care aveam impresia ca il vad pe Dumnezeu cu coada ochiului, iluminarea mi-a alunecat intotdeauna printre degete.

In mod straniu, cel mai aproape de intelegere eram intodeauna in urma unor evenimente dramatice, dureroase, in urma unor traume, a unor pierderi. Cind paraseam spitalul (si am fost de citeva ori internat pe acolo), vreo doua-trei zile eram iluminat, cind eram departe de casa pentru o anumita perioada si ma intorceam, doua-trei zile eram iluminat, dupa ce imi zdrobeam corpul pe la vreun concurs sau examen, doua-trei zile eram iluminat. Ce naiba e asta, m-am intrebat?
Apoi, in urma cu multi ani am avut ocazia sa povestesc cu un om, nu cu un humanoid, cu instructorul meu auto, domnul Arvunescu. Ei, domnul acesta, cu o buna perioada inainte sa ne cunoastem, a mincat o conserva si pe linga pestele din ea a inghitit si putina toxina botulinica. Mi-a povestit cum incet-incet a inceput sa isi piarda simturile, cum nu se mai putea misca, cum, ajuns in spital a inceput sa nu mai vada, sa nu mai poata merge la toaleta, tot pachetul. Vindecarea lui, dupa o buna perioada de timp, a fost aproape miraculoasa. Si de atunci, mi-a povestit domnul Arvunescu, in fiecare zi, inainte sa isi inceapa programul de lucru, se aseza pe o banca sau unde apuca, iar timp de citeva minute nu facea decit sa aprecieze faptul ca traieste, sa fie recunoscator ca i s-a oferit o noua sansa, sa rememoreze fiecare moment, persoana, obiect pentru care ar trebui sa fie fericit. Multumea inclusiv toxinei botulinice care l-a invatat lectia aprecierii. Domnul Arvunescu se nascuse a doua oara, iar toxina daduse nastere unei alte persoane, cu o alta chimie.
Ei, povestea asta a schimbat multe in mine. M-am iluminat? Pe naiba, dar m-am apropiat putin. Nu mai exista suparari sau necazuri in viata mea? Nici vorba, dar le privesc diferit, mai relaxat, cu constiinta faptului ca si asta va trece, cu constiinta ca in cele mai dificile momente tot am ceva pentru care sa fiu deplin recunoscator.
Cred ca iluminarea este de fapt vederea intr-o alta lumina a realitatii pe care nu contenim sa o cream. Vederea in intuneric. Capacitatea de a privi, de a contempla si de a fi recunoscator pentru tot. Pentru viata pe care am primit-o, pentru oamenii din jurul nostru, pentru natura, pentru un riu, pentru un copac, pentru un copil, pentru o carte, pentru un film, pentru un mar, pentru o dupa-amiaza cu soare, pentru o cafea, pentru un parfum, pentru o atingere, pentru o durere, pentru un accident, pentru o boala, pentru o pierdere. Pentru ca in final oricum nu poti pierde decit ceea ce ti s-a dat, asa ca din punct de vedere matematic, nu pierzi de fapt niciodata nimic.
Asa multe as mai scrie, dar cine are timp? Cred ca singura rugaciune autentica este cea in care multumim pentru ceea ce avem, cea in care suntem recunoscatori. Pentru ca in cele mai multe cazuri, durerea vine in momentul in care avem convingerea ca ne lipseste ceva, ca vrem mai mult decit avem, cind devenim lacomi. In felul acesta, tot ceea ce ni se intimpla, fiecare zi, fiecare gest, totul devine un cadou. Intelegerea faptului ca nu poate exista placere fara durere, alb fara negru, viata fara moarte. Poate ca si asta e putin de iluminare.