L-am început cu multă vreme în urmă şi acum am decis că nu mai e nimic de adăugat. Cred că e tabloul cu cele mai multe straturi, în permanenţă reinventat, ucis, renăscut şi finalmente, abandonat. Când l-a văzut, Udo, fratele meu, a zis că nu e chiar cel mai reprezentativ tablou al meu. Cine ştie. Poate dimpotrivă. De cele mai multe ori îmi place să plec cu o idee foarte limpede în ceea ce priveşte rezultatul. Câteodată nu. Câteodată doar mă joc şi îi permit tabloului să aibă propriul destin, propriile experienţe. Destule vorbe.